La amiază cei mai mulți dintre copii ieşiră pe poarta şcolii, să meargă acasă, la masă, dar, în loc să plece care încotro, îl înconjurară pe Simon, fiul Blanchottei. Întâi priviră, şoptind între ei, la băieţelul de şapte-opt ani, palid şi sfios, despre care aflaseră că nu are tată.
Răutăcioşi, îl întrebară unde este tatăl lui Simon, iar băiatul nu putu să răspundă la întrebarea asta. Îi spuse unui copil din vecini, care nu ieşea decât cu maică-sa, că nici el nu are tată, dar acesta spuse mândru că are, al lui e la cimitir. Ceilalţi, ai căror taţi erau, cei mai mulţi, răi, beţivi şi aspri cu nevestele lor, începură să-i strige cu răutate că nu are tată, până când Simon sări la bătaie. După ce fu înfrânt, cineva îi strigă să se ducă să-i spună lui taică-su, şi atunci, cu inima zdrobită, izbucni în plâns.