12 iulie 2018

TATĂL LUI SIMON. Povestire pe scurt

nuvelă de GUY DE MAUPASSANT

La amiază cei mai mulți dintre copii ieşiră pe poarta şcolii, să meargă acasă, la masă, dar, în loc să plece care încotro, îl înconjurară pe Simon, fiul Blanchottei. Întâi priviră, şoptind între ei, la băieţelul de şapte-opt ani, palid şi sfios, despre care aflaseră că nu are tată.
Răutăcioşi, îl întrebară unde este tatăl lui Simon, iar băiatul nu putu să răspundă la întrebarea asta. Îi spuse  unui copil din vecini,  care nu ieşea decât cu maică-sa, că nici el nu are tată, dar acesta spuse mândru că are, al lui e la cimitir. Ceilalţi, ai căror taţi erau, cei mai mulţi, răi, beţivi şi aspri cu nevestele lor, începură să-i strige cu răutate că nu are tată, până când Simon sări la bătaie. După ce fu înfrânt, cineva îi strigă să se ducă să-i spună lui taică-su, şi atunci, cu inima zdrobită, izbucni în plâns.

Copiii simţiră o bucurie sălbatică şi jucară hora în jurul lui, repetând cu răutate, într-una, că nu are tată. Simon, cuprins de furie, aruncă cu pietre în duşmanii lui, până îi puse pe fugă. Apoi se îndreptă spre râu, hotărât să se înece. Când se înecase un cerşetor, auzise pe cineva spunând că a făcut-o pentru că nu avea bani şi acum, după ce murise înecat, era fericit. Aşa voia şi el, să se înece pentru că nu avea tata.

Ajuns la malul apei, Simon uită de faptul că nu are tată şi de răutatea copiilor. Privi cum prind peştii musculiţele ce zburau deasupra apei, apoi prinse o broscuţă şi îşi făcu de lucru cu ea. Uneori însă, îşi amintea cu durere de ce venise acolo, până când lăsă broscuţa şi îngenunche să-şi spună rugăciunea. Izbucni din nou în plâns şi nu mai văzu nimic în jurul lui, doar simţi la un moment dat o mână grea pe umăr şi auzi o voce groasă care îl întrebă de ce plânge.
Era un muncitor nou-venit prin locurile acelea, care auzise povestea Blanchottei şi îl recunoscuse pe fiul ei. Când Simon îi spuse că plânge pentru că nu are tata, omul îl linişti şi îl luă de mână să îl ducă acasă. Poate voia să o vadă pe Blanchotte, fiindcă auzise de frumuseţea ei, poate chiar se gândea că o fată care a greşit o dată, poate să mai greşească şi a doua oară. Când o văzu însă în faţa uşii, voinică şi frumoasă, palidă şi serioasă, înţelese că nu era de glumit cu ea.
Când află de ce se dusese Simon la râu, tânăra femeie, înroşită de ruşine, îl strânse la piept şi începu să plângă. Ruşinea crescu şi mai mult când Simon îl întrebă pe bărbat dacă nu vrea să fie tatăl lui. În glumă, omul spuse că da şi îi spuse şi numele său, Philippe.
A doua zi, la şcoală, Simon le spuse copiilor că are tată şi se numeşte Philippe, dar copiilor nu le veni să creadă că a apărut tatal lui Simon. Trecură vreo trei luni, timp în care Philippe trecu adesea prin faţa casei lor, salutând-o pe Blanchotte, care răspundea întotdeauna politicos, dar serios, nu se întindea niciodată la vorbă cu el  şi nu îl poftea niciodată în casă.
Într-o zi, băiatul care îl atacase prima dată îi spuse cu răutate lui Simon că Philippe nu e tatăl lui, pentru că atunci ar trebui să fie soțul mamei sale. Copilul porni spre fierărie şi figura lui atrase atenţia oamenilor, care se opriră din lucru. Îi spuse lui Philippe ce îi spusese băiatul, iar cei patru tovarăşi ai bărbatului îl priviră pe acesta în tăcere. Apoi unul dintre ei spuse gândurile tuturor. Că Blanchotte e o fată  harnică şi aşezată şi ar fi o nevastă cumsecade. Că a greşit din iubire şi s-a lăsat înşelată de făgăduiala că va fi luată de nevastă, dar că de atunci nu a ieşit din casă decât până la biserică şi şi-a crescut băiatul cu trudă, singură.
Atunci Philippe îi spuse lui Simon să meargă acasă şi să-i spună mamei că va veni în seara aceea să vorbească cu ea. Şi se duse, îmbrăcat cu hainele de duminică, cu cămaşă curată, cu barba pieptănată. Din prag, femeia, mâhnită, îl dojeni că vine acolo după căderea nopţii, dar el spuse că nu contează, dacă ea vrea să se mărite cu el. Blanchotte se prăvăli leşinată la pământ, Philippe intră, o ridică, o trezi cu o sărutare, apoi îl luă pe Simon în braţe şi îi spuse să îşi anunţe colegii că tatăl lui Simon e fierarul Philippe Remy şi că are să le rupă urechile celor care se vor atinge de el.
A doua zi, când clasa era plină şi lecţia trebuia să înceapă, Simon se ridică în picioare şi spuse limpede ceea ce îl învăţase tatăl său. De această dată, nimeni nu mai râse de el.

Sfârșitul povestirii pe scurt a nuvelei ”Tatăl lui Simon”

Sursa foto

Notă: AŞA se scria pe vremea aceea despre iubire şi sex, iar această povestire a fost socotita pe atunci de unii critici imorală ! Ce părere aveţi, am progresat sau am decăzut ?

Citește textul întreg !

Citește povestiri pe scurt de lecturi pentru orice vârstă !

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Vizitele voastre mă bucură, părerile voastre mă interesează. Semnați-vă însă comentariile cu un nume. E neplăcut să răspunzi la zeci, sute de ”Anonimi”. Vă mulțumesc !