3 august 2018

MIZERABILII. Povestire pe scurt (32)

roman de VICTOR HUGO

PARTEA a III-a MARIUS

Cartea a treia BUNICUL ȘI NEPOTUL

I Un salon de altădată

Deși burghez, domnul Gillenormand fusese primit mereu în societatea nobililor. Era devotat regalității, socotit un om de spirit, întotdeauna plin de voie bună, fără a-și pierde demnitatea.

De obicei, domnul Gillenormand venea împreună cu fiica sa și cu nepotul, fiul celeilalte fiice. Băiețelul era mereu compătimit de cei din saloane, fiindcă tatăl său era socotit acolo un tâlhar.

II Unul dintre strigoii roșii ai timpului

Pe la 1817, în orășelul Vernon, într-o căsuță sărăcăcioasă, trăia un bărbat ce cultiva flori în peticul său de grădină. Crease soiuri noi de dalii și lalele și cultiva cu răbdare și dragoste arbuști rari de prin America și China. Era un om trist, liniștit și sfios. Acesta era ”tâlharul”, ginerele domnului Gillenormand.
Bărbatul se numea Georges Pontmercy și fusese un viteaz soldat al lui Napoleon. Se distinsese la Austerlitz, apoi în multe alte bătălii, culminând cu Waterloo. Acolo, împăratul îi promisese că îl face colonel, baron și ofițer al Legiunii de onoare și chiar îl făcuse.
Restaurația nu îi recunoscuse niciunul dintre aceste ranguri. Îl scosese la pensie cu jumătate din soldă și îi stabilise domiciliu forțat la Vernon. El iscălise mai departe ”colonel baron Pontmercy” și purtase rozeta de ofițer al Legiunii de onoare.
În timpul imperiului, Pontmercy se însurase cu fiica cea mică a domnului Gillenormand, împotriva voinței acestuia. După moartea ei, bunicul revendicase copilul, pe Marius, amenințînd că îl va dezmoșteni. Tatăl cedase, pentru binele copilului. Sub aceeași amenințare, acceptase să nu-și vadă fiul niciodată.
Copilul, ca orice copil, își însușise părerile celor din jur și ajunsese să-i fie rușine cu tatăl său. De două ori pe an, Marius îi scria tatălui său câte o scrisoare, dictată de mătușa lui. Tatăl răspundea cu scrisori lungi, pline de dragoste, pe care domnul Gillenormand le aduna fără să le citească nici el, nici altcineva.
Odată la două-trei luni, colonelul pleca la Paris și își privea copilul pe furiș, atunci când domnișoara Gillenormand îl ducea la biserică. Un epitrop al bisericii îl observase pe bărbatul cu lacrimi în ochi. Revăzându-l la Vernon, pe când își vizita fratele, preotul Mabeuf,  îi vorbise despre el fratelui său. Aflaseră apoi despre sacrificiul făcut în interesul copilului și între preot și colonel se legase o prietenie frumoasă.

III Requiescant (începutul formulei latinești ”Requiescant in pace” – Odihnească-se în pace – rostită la înmormântările catolice)

Marius Pontmercy era un copil serios și trist. Devenise așa în saloanele în care fusese dus adesea. Aici veneau numai bătrâni, nobili și oameni ai bisericii, cu toții regaliști. Și cei tineri păreau bătrâni, iar slugile erau și ele bătrâne. Se vorbea doar în șoaptă și aerul era îmbălsămat. Toți se străduiau să fie ultraregaliști și ultrareacționari. Ironizau revoluția, ironizau imperiul, îl ironizau pe Napoleon.
Băiatul învățase carte în primii ani cu mătușa lui, apoi cu un profesor angajat de bunicul său. Făcu liceul, apoi intră la Facultatea de Drept. Devenise regalist moderat, nu prea își iubea bunicul, nu se prea gândea la tatăl său.

* * *

Urmează Mizerabilii (33)

Citește povestiri pe scurt de lecturi pentru orice vârstă!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu