Mulțumită că îl zăpăcise pe tânărul fanatic și îl făcuse să vină la ea, Milady îi spune povestea mincinoasă pe care o inventase ca să-l impresioneze și să fie alături de ea trup și suflet. Chipurile, un bărbat, un om puternic al regatului, o urmărea de un an și, văzând că nu o poate îndupleca să-i fie iubită, o răpise și o necinstise. O ținuse în continuare în captivitate, iar ei îi venise în gând să se răzbune. Încercase să-l înjunghie cu un cuțit, dar omul își proteja corpul cu zale de fier. El îi propusese să o elibereze, cu condiția să nu spună nimănui ce se întâmplase. Ea refuzase și atunci el o amenințase că va fi înfierată.
Capitolul XXVII Ca în tragediile clasice...
Milady continuă povestea mincinoasă și spune că refuzase să mănânce. În seara celei de-a treia zile, omul venise însoțit de călău, care o înfierase pe umăr cu semnul celor scoși în afara legii. Femeia își sfâșie rochia și îi arată lui Felton umărul, dar și sânul, iar tânărul și castul puritan, tulburat, îi cere, strigând, iertare pentru că se alăturase celor care o prigoneau. Îi cere apoi și numele celui care făcuse acea mârșăvie, iar ea îi spune că era Buckingham.
Felton întreabă de ce cumnatul ei este alături de Buckingham, iar ea motivează că era mânios pentru că ea îl moștenise pe fratele lui, soțul ei decedat. Chiar atunci se aude cineva ciocănind la ușă. Felton fuge de lângă Milady și deschide ușa. Era soldatul, însoțit de un sergent, băteau fiindcă îi auziseră strigând. Tocmai atunci sosește și lordul de Winter, atras de zgomot. Era necesară o explicație a prezenței lui Felton la prizonieră și strigătelor auzite. Milady ia de pe masă cuțitul adus de Felton la cererea ei și și-l înfige cu dibăcie între piele și coaste. Lordul de Winter îl trimite pe Felton la el în cameră, asigurându-l că Milady nu va muri. La plecare, Felton ia cuțitul, fără să fie observat.
Capitolul XXVIII Evadarea
Într-adevăr, rana lui Milady nu era periculoasă. Lordul de Winter vine la ea și îi spune că îi grăbise plecarea, urma să plece chiar a doua zi. Mai adaugă că l-a îndepărtat pe Felton, fiindcă începuse să-i sucească capul. Nu numai atât, dar Milady observă că și soldații care o păzeau fuseseră schimbați cu toții.
Pe la zece noaptea se dezlănțuie uraganul. Milady aude bătăi în fereastră și când o deschide, îl vede pe Felton, care îi pregătise evadarea. El taie gratiile, iar tunetele acoperă zgomotul. O ia apoi în brațe pe Milady și coboară cu mare trudă pe o scară de frânghie. O duce la o corabie, care avea să o ducă pe femeie în Franța. El era trimis de lordul de Winter la Portsmouth, cu o scrisoare pentru ducele de Buckingham. Cei doi stabilesc ca ea să-l aștepte până la ora zece. Dacă Felton nu ajungea, avea s-o regăsească pe Milady la mănăstirea Carmelitelor din Béthune.
