A scris un număr de povestiri, a scris un număr de
romane, a primit un număr important de premii (unul, Nobel pentru literatură,
încă neacordat, dar a fost pe lista scurtă, de cinci candidați). Și iată că, la
83 de ani, scriitoarea rusă de etnie evreiască Ludmila Ulițkaia, surprinde
cititorii cu un nou volum, ”Adevăratul meu nume. povestiri din biografie”.
Prima parte a volumului este o originală autobiografie,
fără cronologie, cu nume proprii fără majuscule, fără puncte, fără virgule.
Totuși (sau cu atât mai mult), captivantă.
Partea a doua cuprinde povestiri cu grafie normală, unele
tot din biografia scriitoarei, altele ficțiuni, scurte și splendide.
O carte impresionantă, mustind de viață. Și de moarte...
”Această mașină de cusut cu pedală stă și astăzi în
apartamentul meu, iar în sertărașele ei, șiraguri de nasturi pe ață aspră, de
la cei mici, sidefati, până la cei ”de palton”, truse de ace, elastice,
șnururi, panglici, câteva petice și, bineînțeles, unelte pentru repararea și
îngrijirea mașinii care știa să coasă, țăcănind, țesături de cele mai diferite
grosimi, de la batist la piele.
Au fost ani în care mămica era cea care hrănea familia.
Când am plecat în evacuare, la începutul războiului, mașina de cusut a mers cu
bunica.
Primele mele amintiri sunt cam de pe când familia a venit
din evacuare la Moscova, iar bunicul se întorsese deja din lagăr. Podeaua din
camera mare, încă neîmpărțită prin paravan din cauza creșterii familiei, era
acoperită de bucăți de țesătură roz-alburie de tip damasc. Din el, bunica făcea
niște lucruri uluitoare, de dimensiuni înfricoșătoare, rigide din cauza
cusăturilor dese, de-a lungul și de-a latul. Erau sutiene și corsete. Coada de
doamne trupeșe, și nu niște tăntici, acolo, ci chiar cântărețe de la Balșoi
Teatr, care în anii aceia aveau ca una vreo sută de kilograme, nu se mai
termina.”
”Înainte de Crăciun, îngerii Itur și Abdil erau foarte
ocupați – împachetau cadouri în cutiuțe și pungulițe – tot felul de mici
bucurii. Cadourile s-au terminat, dar o cutiuță a rămas goală. Abdil s-a gândit
o clipă, apoi a suflat în cutiuță bună dispoziție. Și ce bucurie! Am primit nu
o cutie cu bomboane de ciocolată sau un săpun parfumat, ci bună dispoziție. E
drept, nu pentru multă vreme, doar o oră, dar ce cadou minunat! Cadourile
minunate niciodată nu țin mult. Ce e minunat în general n-are viață lungă. Ca
să nu ne obișnuim cu el și să ne bucurăm prea tare!” (Din ”De poveste”)
”În vremurile de demult, când s-au născut acești băieți, la
Maternitatea nr. 29 din Lefortovo lucra o infirmieră foarte bețivă, tușa
Ksenia. Odată, într-o stare cam confuză, ea o ajuta pe asistenta medicală să
spele bebelușii înainte de externare și, îmbrăcându-i, a încurcat pătrățelele
de plastic galben de pe mânuțele lor, pe care era înscris numele cu creion
chimic umezit cu salivă. Nimeni n-a observat schimbarea accidentală, nici măcar
mamele emoționate... Un băiat a crescut ca un fiu iubit, celălalt însă nici n-a
atins bine vârsta conștientă când a intrat într-un conflict pe viață cu
părinții. Până la moarte n-a putut să se împace cu ideea că îi fuseseră dați
niște părinți atât de idioți. Și ei se mirau ce fiu ciudat li se născuse: toți
au copii ca toți copiii: joacă fotbal, se urcă pe acoperișuri, iar al lor stă și
citește toată ziua. Iar când a crescut, nu s-a făcut lăcătuș, ca taică-său, ci,
Doamne iartă-mă, că nici nu poți pronunța, astrofizician. Iar ceilalți părinți,
care erau doctori în științe, cu educație înaltă, au tras de fiul lor
neisprăvit, au făcut lecții cu el, i-au pus meditatori, și el nici școala n-a
terminat-o, a ajuns hamal la gara Belorusskaia. Nu s-a făcut încă nici un test
genetic. Poate că-i mai bine?”
Citatul a fost preluat din volumul ”Adevăratul meu nume. povestiri din biografie”
de Ludmila Ulițkaia, apărut la editura Humanitas în anul 2026.
Postarea face parte din seria ”Citate favorite” de la Suzana.
