povestire de EDMONDO DE AMICIS
Cândva, într-o dimineaţă ploioasă de martie, un băiat ud şi murdar de noroi ajunse la Spitalul Pelerinilor din Napoli şi, arătându-i portarului o scrisoare, întrebă de tatăl său. Acesta, după un an de muncă în Franţa, se întorsese bolnav în Italia şi se internase aici, abia apucând să-i trimită o scrisoare nevestei. Femeia nu putuse veni, căci mai avea doi copii, mai mici decât băiatul trimis, Ciccillo.
Portarul chemă un infirmier să îl ajute pe băiat, acesta îl întrebă când a intrat în spital tatăl lui şi, după ce află, îl duse la patul unui bolnav aflat într-o stare foarte gravă. Era atât de schimbat încât copilul nici nu îl recunoscu. Părul îi albise, îi crescuse barba, era foarte umflat la faţă şi roşu, de parca era altul. Abia mai răsufla şi nu îl auzi pe băiat când îl strigă, apoi când începu să plângă. Copilul se aşeză pe un scaun lângă pat şi aşteptă să vină doctorul la vizită, dar când acesta veni, nu îi spuse nimic bun. Tatăl lui era grav bolnav, iar doctorul îi spuse să rămână lângă el să îl îngrijească.
Copilul începu să fie infirmierul tatii. Îi potrivea pernele, îi dădea să bea apă sau doctoriile, îl mângâia pe mână când gemea, dar bărbatul nu dădea nici un semn că l-ar recunoaşte. Zi după zi micul infirmier îşi îngrijea cu devotament tatăl, îi povestea despre maică-sa, despre surioara sa mai mică, despre casa lor. Infirmierul tatii era tot timpul grijuliu, cu sufletul zbătându-i-se între nădejde şi disperare.
Într-o zi starea bolnavului se înrăutăţi brusc. În ziua aceea, băiatul auzi din salonul alăturat un glas bărbătesc care îşi lua rămas-bun de la soră şi recunoscu glasul tatălui său. Bărbatul intră în salon, iar băiatul căzu leşinat în braţele lui. Îl aduseseră la patul altui bolnav, internat în aceeaşi zi cu tatăl său.
Bucuros, tatăl îl grăbi să plece spre casă, dar băiatul îi spuse că el nu poate pleca. Micul infirmier nu se îndura să-l lase pe cel grav bolnav fără ajutorul lui. Tatăl lui întâi se miră, apoi îşi dădu seama ce copil bun are şi îl lăsă acolo, dându-i bani pentru drumul de întoarcere.
În noaptea aceea bolnavului îi fu atât de rău, că doctorul spuse că nu mai apucă dimineaţa. Atunci micul infirmier îl îngriji cu şi mai multă dragoste, iar după ce muri îşi luă rămas-bun de la el spunându-i cum îi spusese în toate acele zile : "tată drag".
Sfârșitul povestirii ”Infirmierul tatii”
Găsești textul întreg aici !
Urmează Micul cercetaș lombard
Citește povestiri pe scurt de lecturi pentru orice vârstă !
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Vizitele voastre mă bucură, părerile voastre mă interesează. Vă mulțumesc !