povestire de BARBU DELAVRANCEA
Bunica era înaltă, slabă, cu părul alb şi creţ. Cum deschidea poarta, nepotul îi sărea înainte, ea îl punea să ghicească ce i-a adus, alune, stafide, năut sau turtă-dulce. După ce ghicea şi îşi căpăta darul, nepotul îi săruta mâna, apoi mergeau în fundul grădinii. Ea începea să toarcă, el se culca pe spate, cu capul în poala ei.
Bunica îl întreba ce-ar mai vrea, deşi ştia. Nepotul îi spunea, deşi ştia că ştie. Şi bunica începea povestea. Ea povestea, nepotul o întreba câteodată ceva şi o făcea să râdă şi să îl sărute pe păr. Ba că de ce îi părea rău împăratului că nu are copii, că el nu are şi nu îi pare rău, ba că de ce nu rodeau cei doi meri din gradina împăratului.