CUORE. DE LA APENINI LA ANZI (3)

povestire de EDMONDO DE AMICIS

Marco porni la drum, privind în zare către crestele albăstrui, acoperite cu zăpadă, ale munţilor Anzi, gândindu-se cu dor la Apenini, munţii din patria lui. Merse mai bine de o săptămână, trecând prin câte un sat de indieni cu chipuri pământii şi ochii oblici. Mâncă din ce în ce mai puţin şi mai prost, căci nu mai avea bani, şi începu să îl doară stomacul. Ghetele i se rupseră de tot, iar tălpile i se însângerară. Într-o seară, cineva îi spuse că până la Tucuman mai sunt doar câţiva kilometri şi nu mai putu să adoarmă de bucuria că, în sfârşit, îşi va revedea mama.

CUORE. DE LA APENINI LA ANZI (2)

povestire de EDMONDO DE AMICIS

Aflând că omul care trebuia să îl ajute plecase din Rosario, Marco rămase împietrit.  Porni pe stradă la întâmplare, gândindu-se încotro să apuce, din ce va trăi, căci nu mai avea bani, cine îi va da lui de muncă...La gândul că ar putea cerşi se cutremură, spunându-şi că mai bine moare de foame. Se opri, se aşeză cu spatele sprijinit de un zid, îşi cufundă faţa în palme şi rămase aşa, nemişcat, multă vreme.

CUORE. DE LA APENINI LA ANZI (1)

povestire de EDMONDO DE AMICIS

Odată, demult, în urmă cu mai bine de o sută de ani, era în Genova o familie care, ca multe altele, o ducea tare greu. Asupra ei se abătuseră mai multe nenorociri, aşa că tatăl, mama şi cei doi băieţi, unul de optsprezece ani  şi celălalt de unsprezece, erau tare strâmtoraţi.

Ca să-şi ajute familia, mama plecase în urmă cu doi ani tocmai de la Apenini la Anzi, adică din Italia în America de Sud. Se dusese la Buenos Aires, în Argentina, să intre servitoare la o casă de oameni înstăriţi. O ajutase un văr al bărbatului  ei, negustor care se stabilise de un timp pe acele meleaguri.