CUORE. DE LA APENINI LA ANZI (2)

povestire de EDMONDO DE AMICIS

Aflând că omul care trebuia să îl ajute plecase din Rosario, Marco rămase împietrit.  Porni pe stradă la întâmplare, gândindu-se încotro să apuce, din ce va trăi, căci nu mai avea bani, cine îi va da lui de muncă...La gândul că ar putea cerşi se cutremură, spunându-şi că mai bine moare de foame. Se opri, se aşeză cu spatele sprijinit de un zid, îşi cufundă faţa în palme şi rămase aşa, nemişcat, multă vreme.

Deodată auzi un glas care îl întreba ce face el acolo. Privi...Era bătrânul cu care se împrietenise pe vas, în călătoria lui de la Apenini la Anzi.  Îi povesti prin câte trecuse. Omul îl luă şi îl duse la cafeneaua italienilor, iar acolo, oamenii, italieni de-ai lui, strânseră cât ai clipi din ochi bani ca să îl ajute pe Marco.

A doua zi Marco era în trenul spre Cordova. Străbătea o câmpie nesfârşită, rece şi pustie. Aici era iarnă, iar el plecase din Italia cu haine de vară, doar plecase în aprilie. Adormi înfrigurat, se trezi febril şi înţepenit şi se sperie văzând trei bărbaţi bărboşi, înfăşuraţi în şaluri colorate, care îl priveau cu atenţie, mormăind între ei. Unul dintre ei se ridică şi se îndreptă spre el şi băiatul  începu să strige de frică, dar oamenii îi vorbiră blând, îl liniştiră şi îl înveliră cu şalurile lor.
Ajunse noaptea la Cordova. Află adresa casei inginerului Mequinez, stăpânul mamei, şi se duse iute acolo. Trase clopoţelul şi aşteptă, abia răsuflând. Deschise o bătrână. Întrebă de inginer şi...se mutase la Tucuman, la alte sute de kilometri depărtare ! Disperat, Marco începu să plângă. Înduioşată, bătrâna îl trimise la un capataz care pleca în direcţia Tucumanului cu o caravană de care cu boi. Conducătorul caravanei nu voi la început să îl ia pe băiat, dar acesta insistă, îi spuse povestea lui şi până la urmă omul se învoi. Porniră la cinci dimineaţă. Făceau un popas la ora nouă, apoi altul, de noapte, la zece seara. Peonii, oamenii locului, mergeau călare, îndemnând boii cu nişte prăjini lungi. Marco mergea într-un car, iar la popasuri aprindea focul, dădea de mâncare la vite, aducea apă de băut. Câmpia pe care o străbăteau arăta ca un deşert, arareori întâlneau alţi oameni, şi mai rar treceau prin câte un sat.

Viaţa lui Marco deveni  mai grea. Peonii îi dădeau din ce în ce mai multe de făcut şi, văzându-l mic şi fără apărare, începură să îl îmbrâncească şi să îl înjure mereu. Marco slăbea şi se jigărea văzând cu ochii şi începu să creadă că va muri pe acest drum care nu se mai sfârşea. După două săptămâni ajunseră în locul unde drumul lui Marco se despărţea de cel al caravanei. Se despărţi de toţi mulţumind capatazului şi chiar cei care îl chinuiseră fură înduioşaţi văzându-l cum rămâne singur pe drumul pustiu.

* * *

Urmează De la Apenini la Anzi (3)

Citește povestiri pe scurt de lecturi pentru orice vârstă !