CUORE. MICUL COPIST. Povestire pe scurt

povestire de EDMONDO DE AMICIS

Cuore este un mănunchi de povestiri ai căror eroi principali sunt nişte copii din Italia. Nişte copii care îşi iubeau mama, îşi iubeau tatăl, îşi iubeau ţara şi nu le era ruşine să îşi arate prin fapte iubirea din inimă (cuore = inimă,  în limba italiană).

Acum mai bine de o sută de ani, în familia numeroasă a unui umil slujbaş la căile ferate din Florenţa, Giulio, un băiat de doisprezece ani, era fiul cel mai mare. Tata îl iubea mult şi era înţelegător cu el.
Numai în privinţa şcolii tata era neiertător, căci dorea ca băiatul să înveţe foarte bine, ca să capete o slujbă şi să îşi ajute familia, tare împovărată de lipsuri.

Tata era cam în vârstă, iar munca şi sărăcia îl albiseră şi îl gârboviseră înainte de vreme. Cu toate acestea, în afara slujbei îşi mai luase şi de lucru acasă, de la o editură. Noaptea,  la lumina lămpii cu gaz, scria copii de mână după diferite lucrări, iar pe nişte banderole scria numele şi adresele abonaţilor la ziare şi cărţi. La fiecare cinci sute de adrese câştiga trei lire. Munca de noapte îl obosea însă şi, mai ales, îi obosea groaznic ochii.

Băiatul îi zise să îl lase să scrie el, dar tatăl său îl refuză, spunând că şcoala este mult mai importantă decât adresele acelea. Giulio băgase de seamă că tata se opreşte din lucru şi se duce la culcare când orologiul bătea ora douăsprezece. Începu să se scoale după ce tatăl lui se culca şi micul copist scrise adresele pe banderole imitând scrisul tatălui său.

Fără să-şi dea seama ce se întâmplă, tatăl începu să creadă că munceşte mai cu spor şi le spuse cu bucurie la sfârşitul lunii că a câştigat cu treizeci  şi două de lire mai mult decât luna trecută. Timpul trecea, iar  micul copist, istovit de munca din timpul nopţii, arăta tot mai rău şi învăţa tot mai prost. Tatăl lui începu să-l certe cu cuvinte tot mai aspre, băiatul suferea cumplit, dar nu voia să-i spună din ce cauză a ajuns el aşa, fiindcă ştia că nu l-ar mai fi lăsat să îl ajute şi să îi uşureze munca.

Încet, încet, Giulio slăbi, deveni palid, era din ce in ce mai somnoros şi mai neatent. Tata începu să-i spună vorbe grele, deşi mama îi lua apărarea şi spunea că se vede că e bolnav, căci aşa arăta. Atunci tatăl spuse că nu-i pasă, vorbă care îi răni inima lui Giulio. În noaptea aceea, nespus de obosit, când întinse mâna să ia pana de scris, trânti o carte pe jos. Speriat, aşteptă să vadă dacă nu s-a trezit careva de-al casei. Nu se auzea nimic.

Începu să scrie, banderolă după banderolă, fără să ştie că în spatele lui stătea tatăl său. Venise atras de zgomotul cărţii căzute şi rămăsese să-l privească pe copilaşul lui cum îi făcea munca. Înţelegea acum de ce băiatul lui este galben şi obosit, de ce nu mai învaţă atât de bine cum învăţa înainte. După un timp îl cuprinse în braţe şi îl sărută plângând şi cerându-şi iertare de la el. Îl duse la mamă-sa şi îi spuse şi ei ce făcea micul copist de trei luni de zile, cum îl ajuta să câştige pâinea familiei. Mama îl îmbrăţişă mult timp, apoi îl trimise la culcare şi, după luni de zile, băiatul avu un somn liniştit. Când se trezi, îl văzu pe tatăl lui, care petrecuse toată noaptea aşezat lângă patul său.

Sfârșitul povestirii ”Micul copist”

Găsești textul întreg al povestirii aici!

Urmează Micul patriot padovan

Citește și alte povestiri din volumul Cuore:

• Infirmierul tatii
• Micul cercetaş lombard
• De la Apenini la Anzi 

Citește povestiri pe scurt de lecturi pentru orice vârstă !