SĂRMANUL DIONIS. Povestire pe scurt (2)

nuvelă de MIHAI EMINESCU

Sărmanul Dionis se trezi în vremea lui Alexandru cel Bun. Acum era călugăr, se numea Dan și se mira în sinea lui de visul în care călătorise în viitor, unde se numea Dionis. Se gândi la dascălul său, Ruben, care îi vorbise despre metempsihoză, despre ideea că omul are în sufletul său timpul și spațiul nemărginit și, cu ajutor magic, poate călători prin ele. Se duse la casa acestuia și îi vorbi despre visul lui.

Maestrul Ruben spuse că ar putea călători în timp și spațiu, dar pe locul lui trebuie să rămână umbra sa. Îi dădu o carte și îi spuse că secretul călătoriei poate fi găsit căutând la fiecare a șaptea pagină. Îi mai spuse că, dacă îi va veni în minte o anumită cugetare, pe care el nu o știa, timpul și spațiul vor fugi din sufletul său.

Călugărul Dan își luă rămas bun și îi sărută mâna. În urma sa frumosul bătrân își arătă adevărata față. Era Satana și se bucură că mai nimicise un suflet.

Dan se întoarse în chilia sa. Se gândi că ar vrea să fie cu el Maria, fata pe care o iubea. Apoi deschise cartea primită, cartea lui Zoroastru, și începu să caute tot a șaptea foaie. Încet, încet, umbra lui se așeză în pat și deveni om. El merse la Maria și o chemă să meargă cu el în lume. Îi întrupă și ei umbra, care căzu pe pat. Acum era liberă și iubita lui. O luă în brațe și se ridicară în aer până ajunseră în lună. De acolo întinse mâna spre pământ și, cu puterea lui magică, îl micșoră până ajunse cât o mărgea, un mărgăritar albastru pe care îl prinse în salba iubitei sale.

Făcu frumos în lună: păduri întunecate, ape albastre, greieri cântând pe pajiști, cireși înfloriți. Trăiau fericiți, dormeau fericiți. Dar în fiecare noapte el avea visul în care se făcea că roiuri de îngeri  treceau pe lângă el. Ei îi îndeplineau orice gând, cântau ceea ce crea el în gând, așa că ajunse să-și pună întrebarea dacă nu se mișcă lumea după cum vrea el, dacă nu era el însuși Dumnezeu. Nu sfârși acest gând că totul se prăbuși, dispăru. Abia apucă să desprindă mărgăritarul albastru din salba Mariei și să-i dea drumul în întuneric, unde începu să crească. El cădea ca fulgerul, prin întuneric, printre nori, până se apropie de pământ.

Dionis deschise ochii. Se afla la fereastra unde adormise în timpul nopții. La fereastra de peste drum se ivi un cap blond de copilă, care îi surâse. Își spuse că era Maria, simți că o iubește. Conștient că nu își va putea împlini visul de iubire, sarmanul Dionis îi scrise fetei o scrisoare. Îi spuse că o iubește, dar ea să nu îl iubească pe el, să nu îi mai surâdă, fiindcă i-ar da speranțe, deși el știe că e o iubire imposibilă.

Trimise scrisoarea. Fata o primi, o citi și se arătă la fereastră. Sărmanul Dionis, de la fereastra lui, o văzu strângând scrisoarea în mână și ducând-o la inimă și leșină. Fata se sperie și, tocmai atunci, apăru tatăl ei. Îi arătă scrisoarea și îi spuse de tânărul leșinat. Apăru și un alt bărbat, care era medic.

Cei doi merseră în casa tânărului și îl îngrijiră. Veni să îl vadă și evreul Riven, cel care îi vindea cărțile de astrologie. Recunoscură portretul tatălui său și îl ajutară să își capete drepturile de moștenitor. Maria deveni soția lui.

Rămase întrebarea: care fusese visul ?

Sfârșitul povestirii pe scurt a nuvelei ”Sărmanul Dionis”

Citește textul întreg !

Alte povestiri pe scurt după proza lui Eminescu:

• Geniu pustiu  (roman)
• Cezara (nuvelă)

Citește povestiri pe scurt de lecturi pentru orice vârstă !