Când zânele se opriră și începură să-l privească, feciorul împăratului scoase repede fluierul și începu să cânte. Zânele și împărăteasa lor porniră să joace și jucară fără oprire până când obosiră. Îl rugară pe flăcău să nu mai cânte, dar el spuse că nu se oprește până când nu îi spun unde sunt ochii stăpânului său.
Până la urmă împărăteasa zânelor spuse să meargă la bradul cel mai luminat de lună. În brad era o pungă de aur, în ea - o cutie de argint, iar în cutie se aflau ochii boierului.
Feciorul împăratului luă ochii și îi duse stăpânului său. Bucuros că poate iar să vadă, acesta voi să-l încarce cu aur și alte daruri de preț, dar tânărul nu voi decât un cal de soi și arme bune, așa cum îi trebuiau unui voinic ca el.
Tânărul porni la drum și începu să facă fapte de vitejie, ocrotindu-i pe cei sărmani. vestea despre vitejia lui se răspândi până departe, iar oamenii începură să-l cheme în ajutor când erau la mare necaz.
Odată, viteazul fu chemat în ajutor chiar de către împărat. Îl ruga să scape țara de un balaur care voia să-i ia fiica și împărăția. Feciorul împăratului porni îndată, gândindu-se că fiica de care era vorba nu putea să fie decât fata adusă de mama vitregă, fată cu care el se înțelesese foarte bine.
Într-adevăr, aceea era fata, și se miră văzând că se făcuse tot atât de frumoasă pe cât de mult îmbătrâniseră tatăl lui și mama vitregă. De fapt, și el se schimbase, că nimeni nu îl recunoscu.
Voinicul se urcă pe cal și porni către balaur. Când îl văzu, acesta îl împroșcă cu foc, dar calul se lăsă în jos și focul nu-l atinse pe voinic. Tânărul aruncă sulița către balaur, dar când îl atinse sulița se rupse în două. La fel se rupseră toate armele, până când voinicul rămase cu mâinile goale, iar balaurul stătea și râdea în fața lui. Atunci, tânărul scoase fluierașul și începu să cânte. Toate vietățile din jur porniră să joace, numai balaurul începu să tremure și să se facă din ce în ce mai mic, până când ajunse cât o bășicuță. Feciorul împăratului se repezi și strivi bășica cu piciorul și astfel balaurul pieri.
Bucuros, împăratul îl îmbrățișă și îl întrebă cine este și de unde vine. Atunci, tânărul îi spuse cine este, iar împăratul înțelese ce greșeală făcuse și se supără atât de rău pe împărătească că era cât pe-aci să o pedepsească cu moartea. Voinicul nu îl lăsă, iar împăratul o izgoni de la curte, înapoi la izvorul ei, să umple din nou cele douăsprezece tigve cu apă ca să-și agonisească cei doisprezece dumicați de pâine. Pe fiica ei o luă de soție feciorul împăratului, pe care tatăl său îl urcă în scaunul împărătesc.
Sfârșitul povestirii pe scurt a poveștii ”Doisprezece dumicați de pâine”
Dintre povestirile după basmele lui Nicolae Batzaria, ai putea să mai citești:
Citește povestiri pe scurt de lecturi pentru orice vârstă !
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Vizitele voastre mă bucură, părerile voastre mă interesează. Vă mulțumesc !