SULTĂNICA. Povestire pe scurt (1)

nuvelă de BARBU DELAVRANCEA

I

Nu departe de satul Domnești, pe malul stâng al Râului Doamnei, se afla casa în care trăia Sultănica, împreună cu mama ei.

Casa era curată și avea acareturi multe. Cândva bogate, acum hambarul, oborul de vite și grajdul erau aproape pustii. După ce murise stăpânul casei, jupânul Kivu, nevasta lui, Stanca Kivuleasa, făcuse tot ce știuse, dar, încet-încet, averea scăzuse.

II

De Sfântul Nicolae  era o vreme vitregă, cu zăpadă multă și viscol. La Hanul Roșu era mare veselie. Nea Nicola Grecul dădea petrecere de ziua lui. Fruntașii satului beau și jucau fără grijă. Nimeni nu se gândea la amărâții care abia aveau ce pune în gură.

III

În timp ce hangiul petrecea, Sultanica dormea acasă, cu capul în poala mamei sale. Stanca Kivuleasa o mângâia ușor pe obraji.

Odaia era curată și frumos împodobită. Și Sultănica era o fată frumoasă și curată. Era și tare mândră și serioasă și harnică. Nu se împodobea mai mult decât trebuia. Nu-i plăcea să meargă la șezători să glumească cu flăcăii. Când o prinsese unul și încercase să o sărute pe obraz, îi spusese că i-ar tăia gura.

IV

Satul, și mai ales unele sătence rele de gură, o judecau pe Sultanica. Nu îi iertau plimbările singuratice și îndelungi prin fânețe, peste izvoare și dealuri. Urâtele nu o iertau că e frumoasă și mândră. Flăcăii erau și ei supărați că nu stă cu ei la vorbă și la glume.

V

Sultanica se trezi din somn. Mama Stanca auzi chiuiturile și focurile de pistol de la petrecerea de la cârciumă. Ea își aminti de belșugul și voia bună din casa lor, de pe vremea când trăia bărbatul ei. Când venise grecul și luase cârciuma, îl târâse prin judecăți și într-un an îl lăsase sărac. Omul murise după aceea, de supărare.

Aprigă, Sultănica spuse că o să-i dea foc cârciumii, dar bătrâna o potoli. Fata o rugă să o lase să privegheze în acea noapte de Sfântul Nicolae. Spera că sfântul se va milostivi și o va ajuta, cum le ajutase pe cele trei fete. Mama spuse că acum oamenii s-au înrăit și nu se mai întâmplă minuni. O lăsă, însă, în voia ei și se culcă.

VI

Pe Sultanica o mustra cugetul. O mințise pe mama ei. Plimbările cele singuratice aveau un înțeles știut numai de ea. Era îndrăgostită, avea o pasiune arzătoare pentru Drăgan Căprarul (caporalul).

VII

De când se întorsese din armată, tânărul își făcuse o stare bunicică. Multe fete oftau după el. Erau însă unii care îl socoteau un ușuratic, cu obiceiuri rele luate de pe la București.

Drăgan era un bărbat frumos și puternic, vesel și glumeț. De prin primăvară, însă, se cam schimbase. Îi ieșea mereu în cale fetei și o ajuta. Ofta și o privea galeș. Părea că se rușinează până și când îi atingea numai mâna. Încet-încet, Sultanica se îndrăgostise de el. De asta pleca ea prin fâneață, să se liniștească și să-și alunge dorul de el. Numai că odată îl întâlni acolo chiar pe el. Își mărturisiră patima, strângându-se în brațe. De atunci se întâlneau mereu pe ascuns.

* * *

Sursa foto

Urmează Sultănica (2)

Citește povestiri pe scurt de lecturi pentru orice vârstă!