COPILĂRIA. Povestire pe scurt (4)

roman de MAXIM GORKI

VII

În scurtă vreme, Alioșa înțelese că Dumnezeu, cel la care se ruga bunica nu era la fel cu cel la care se ruga bunicul. Bunica se ruga cu vorbe bune și calde, din suflet, iar Dumnezeul ei era bun și îndurător, iubind toți oamenii. Bunicul se ruga cu rugăciuni învățate pe dinafară, spuse răspicat, iar Dumnezeul lui era parcă un paznic pus să pândească oamenii, să-i prindă când greșesc și să le dea pedepse pline de cruzime. De aceea, băiatul îl înțelegea pe Dumnezeul bunicii, nu se temea de el și îi era rușine să-l mintă. Nu numai atât, dar se întreba cum se face că bunicul nu îl vede pe Dumnezeul cel bun.


Alioșa ieșea arareori pe stradă, fiindcă băieții din vecini săreau imediat la bătaie, nesuferindu-i pe Kașirini. Totuși, strada, cu personajele ei ciudate, îl ispitea. Îl vedea acolo pe Igoșka cel sărac cu duhul, de care își băteau joc copiii, aruncând cu pietre în spinarea lui și turnându-i țărână în cap. Mai impresionant era Grigori, meșterul de la vopsitorie. Orbise și acum cerșea pe ulițe, cu ochelari negri pe nas și dus de mână de către o bătrânică. Lui Alioșa îi era foarte rușine că bunicul nu îi dăduse adăpost, deși orbise în slujba lui și i-ar fi dat mâna să-l țină și pe el. Îl impresiona și Voroniha, o femeie uriașă, mereu beată, care plângea și urla în stradă în zilele de sărbătoare. El aflase de la bunica de ce se purta așa. Cândva femeia avusese un soț și doi copii. El voise să avanseze în slujbă și o vânduse nacealnicului (șefului). Acesta o dusese undeva, departe, și o ținuse acolo doi ani. Când se întorsese acasă, copiii erau morți, iar bărbatul, în pușcărie. Jucase la cărți și pierduse banii statului
Băiatului i se părea că tot mai bine este acasă, mai ales de când bunica salvase un graur din ghearele motanului. Graurul rămăsese fără o aripă și un picioruș, așa că îl păstrase și îl învățase să spună fel de fel de lucruri.

VIII

Bunicul vându și casa aceea și cumpără alta, tot cu chiriași. Unul dintre ei era un om mai deosebit. Era slab, adus de spate și privea cu blândețe prin ochelari. Acest chiriaș spunea mereu ”Bună treabă !” și așa i-a rămas numele, toți îi ziceau așa. Odaia lui era plină de cărți, hârtii, lăzi și felurite borcănele și sticle în care amesteca fel de fel de prafuri și de pilituri. Acestea fumegau și miroseau nespus de urât.
”Bună treabă” era singur, nu avea pe nimeni, dar, pentru că era diferit de ceilalți, nu îl putea suferi nimeni, nici măcar bunica. Era, totuși, un om bun. Îl îndemna pe Alioșa să învețe să scrie și să citească, să observe cu atenție lucrurile și să se folosească de ele cu chibzuință. Îl învăța să nu mintă și să spună adevărul, fără a vorbi prea mult.
Bunicul era, însă, nemulțumit că Alioșa se ducea mereu pe la ”Bună treabă”, așa că, până la urmă, îl dădu afară pe chiriașul acesta. Așa a pierdut băiatul primul său prieten, un om care nu-și găsea locul printre oamenii Rusiei, dar era, în același timp, dintre cei mai buni oameni ai ei.

* * *

Urmează Copilăria (5)

Citește povestiri pe scurt de lecturi pentru orice vârstă !