povestire de I.AL.BRĂTESCU-VOINEȘTI
Puii au încremenit la pământ. Câinele s-a apropiat, după miros. Prepelița și-a luat atunci zborul, greoi, prefăcându-se rănită, ca să îl îndepărteze de pui. Crezând că o poate prinde, câinele s-a luat după ea și s-a îndepărtat de pui. Când a socotit că e în afară de bătaia puștii, prepelița a zburat iute în pădurice și s-a ascuns.
În vremea asta, puiul cel mare, uitând spusele mamei, și-a luat zborul. Vânătorul l-a zărit și a tras. L-a nimerit doar o alică, dar în osul aripii, care s-a crăpat și aripa a căzut fără a se mai putea mișca. Puiul a căzut într-un desiș, dar vânătorul nu l-a căutat, îl văzuse că e mic.
Într-un târziu, vânătorul și câinele nu s-au mai auzit. Atunci prepelița a strigat puii. Ei s-au dus repede și ea a văzut că lipsește cel mare. Când l-a găsit și i-a văzut aripa, a înțeles că nu va mai zbura niciodată. Nu i-a spus nimic, ba chiar l-a încurajat că se va face bine și va vedea și el orașele și râurile și marea.
Toamna, țăranii au arat miriștea și prepelița s-a mutat cu puii într-un lan de porumb. S-a cules apoi și porumbul și s-au tăiat cocenii, iar prepelița și puii s-au mutat la marginea păduricii. Zilele s-au scurtat, a venit frigul, frunzele au început să cadă. Se auzeau cum pleacă rândunelele, cocorii și alte păsări călătoare. Prepelița suferea și din cauza puilor chinuiți de frig, și din cauza celui care nu ar fi putut să-i însoțească în zborul spre țările calde.
Într-o zi a început să sufle crivățul și și-a dat seama că i-ar fi condamnat la moarte și pe ceilalți șase dacă mai rămâneau acolo. Cu sufletul împietrit de durere, și-a luat zborul cu cei șase pui. Nu a privit înapoi, ca să nu se răzgândească. În urma lor, puiul bolnav striga să nu îl părăsească, ba a și încercat să se țină după ei, târându-se. Nu a reușit și s-a oprit privind după ei până când nu s-au mai zărit.
După trei zile a nins viscolit, apoi a venit gerul. Puiul a suferi întâi groaznic de frig, apoi i s-a părut că se încălzește și a început să adoarmă, amintindu-și de aripa caldă a mamei. A murit înghețat, ținând degetele ghearei împreunate ca pentru a face semnul crucii.
În vremea asta, puiul cel mare, uitând spusele mamei, și-a luat zborul. Vânătorul l-a zărit și a tras. L-a nimerit doar o alică, dar în osul aripii, care s-a crăpat și aripa a căzut fără a se mai putea mișca. Puiul a căzut într-un desiș, dar vânătorul nu l-a căutat, îl văzuse că e mic.
Într-un târziu, vânătorul și câinele nu s-au mai auzit. Atunci prepelița a strigat puii. Ei s-au dus repede și ea a văzut că lipsește cel mare. Când l-a găsit și i-a văzut aripa, a înțeles că nu va mai zbura niciodată. Nu i-a spus nimic, ba chiar l-a încurajat că se va face bine și va vedea și el orașele și râurile și marea.
Toamna, țăranii au arat miriștea și prepelița s-a mutat cu puii într-un lan de porumb. S-a cules apoi și porumbul și s-au tăiat cocenii, iar prepelița și puii s-au mutat la marginea păduricii. Zilele s-au scurtat, a venit frigul, frunzele au început să cadă. Se auzeau cum pleacă rândunelele, cocorii și alte păsări călătoare. Prepelița suferea și din cauza puilor chinuiți de frig, și din cauza celui care nu ar fi putut să-i însoțească în zborul spre țările calde.
Într-o zi a început să sufle crivățul și și-a dat seama că i-ar fi condamnat la moarte și pe ceilalți șase dacă mai rămâneau acolo. Cu sufletul împietrit de durere, și-a luat zborul cu cei șase pui. Nu a privit înapoi, ca să nu se răzgândească. În urma lor, puiul bolnav striga să nu îl părăsească, ba a și încercat să se țină după ei, târându-se. Nu a reușit și s-a oprit privind după ei până când nu s-au mai zărit.
După trei zile a nins viscolit, apoi a venit gerul. Puiul a suferi întâi groaznic de frig, apoi i s-a părut că se încălzește și a început să adoarmă, amintindu-și de aripa caldă a mamei. A murit înghețat, ținând degetele ghearei împreunate ca pentru a face semnul crucii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Vizitele voastre mă bucură, părerile voastre mă interesează. Vă mulțumesc !