CHIRA CHIRALINA. Povestire pe scurt (7)

nuvelă de PANAIT ISTRATI

Dragomir

Un om bun

Cu privirile rătăcite şi sufletul mâhnit, Dragomir porni încotro vedea cu ochii. Nimeni nu se uita la adolescentul pe al cărui chip sta scrisă suferinţa.

Merse timp îndelungat. Seara, gândindu-se la nenorocirile lui şi ale Chirei, îi dădu prin minte că erau pedeapsa lui Dumnezeu fiindcă doriseră moartea tatălui şi fratelui mai mare. Se rugă îndelung, cerând iertare lui Dumnezeu şi sufletelor celor ucişi.

A doua zi, pe lângă el trecu o trăsură în care i se păru că vede chipul Chirei. Crezu că este iertarea lui Dumnezeu, răsplata pentru căinţa lui. O luă la fugă după trasură, o zări intrând în curtea unei vile frumoase. Ajunse şi el,  bătu cu pumnii şi cu picioarele în porţi, strigând că acolo e sora lui şi vrea să vorbească cu ea. Fu bătut cu o vână de bou şi lăsat leşinat în drum.

Soarta îi scoase în cale lui Dragomir şi un om bun. Un salepgiu modest, Barba (unchiul) Iani, îl culese din drum, îl luă pe lângă el, să vândă salep (o băutură caldă, făcută din apă şi făină de tuberculi de orhidee)  şi să cutreiere drumurile împreună.

Barba Iani era un om bun, un om matur, fost institutor, cu adevărat bun, căruia îi plăcea să facă bine şi ştia când trebuie să vorbească şi când să tacă. Îl învăţă pe Dragomir să scrie şi să citească greceşte, îl învăţă multe despre viaţă.

Totuşi, Dragomir, numit Stavru de Barba Iani, ca să nu îl dea de gol, nu putea să uite de sora lui, de Chira. Se duse din nou la vila unde credea el că se află şi fu prins spionând la ferestrele haremului. Fu dus la închisoare, să îşi aştepte pedeapsa, mare pentru o vină ca a lui. În închisoare trăi o lună groaznică, într-o mizerie cruntă, între oameni abjecţi, care îşi satisfăcură poftele cu el.

Tocmai când se hotărâse să îşi ia viaţa, apăru Barba Iani. El ştia pe unde umblase pentru Stavru, dar în luna aceea îi albise părul complet. Plecară şi colindară timp de opt ani sute de târguri şi de sate, făcând negoţ cu covoare, mătăsuri, cuţite, parfumuri, cai, câini, iar când niciuna din acestea mărfuri nu se cerea, cu salep.

Pe când Stavru avea douăzeci şi doi de ani, ajunseră prin munţii Libanului. Locuiau la o arabă creştină, săracă şi bolnavă. Singura ei speranţă era fata ei, plecată în Venezuela, la muncă, să câştige bani. Se împrieteniră şi, în scurtă vreme, femeia începu să viseze că, atunci când fata se va întoarce, se va căsători cu Stavru. Şi lui îi plăcu visul acesta, dorindu-şi o familie a lui.

Selina, fata gazdei, sosi. Îi trată cu dispreţ pe toţi şi se duse să locuiască într-o casă închiriată, socotind prea mizeră casa mamei. În curând sosi de la Beirut şi logodnicul Selinei. Dezamăgit încă o dată, Stavru plânse pe umărul lui Barba Iani. Acesta, ca un om bun ce era, îl încurajă, îi deschise ochii asupra frumuseţii care se află pe pământ şi hotărî să pornească la drum din nou.

Plecară, dar după trei luni Barba Iani muri brusc, de un atac de inimă, lăsându-l pe Stavru fără cel mai bun prieten pe care îl avusese în toată viaţa lui. După un timp, dorind să trăiască şi el lângă o fiinţă pe care să o iubească aşa cum îi iubise pe Chira, pe mama, pe Barba Iani, se întoarse în România, să îşi caute soţie.  Aceea a fost povestea lui Stavru.

Sfârşitul povestirii pe scurt a nuvelei ”Chira Chiralina”

Citește și o altă povestire pe scurt, după același autor:

• Căpitan Mavromati

Citește povestiri pe scurt de lecturi pentru orice vârstă !