CĂPITAN MAVROMATI. Povestire pe scurt (1)

povestire ce face face parte din ”Pagini autobiografice” de PANAIT ISTRATI. Aici, autorul povestește întâmplări din vremea când, băiețel fiind, se angajase băiat de prăvălie.

În cârciuma lui Kir Leonida îl găseai zilnic pe Căpitan Mavromati. Tot acolo, băiatul stătea zi și noapte, ca într-o pușcărie, alături de alți doi băieți de prăvălie. Acolo munceau și acolo își căpătau și picul de odihnă, prea puțin  pentru vârsta lor.

Pe lângă spălatul vaselor trebuia să învețe care sunt și unde se află exact băuturile din pivniță și hrubă. Tejghetarul îl îmbrâncea pe cele optzeci de trepte ale scării, iar jos, pe întuneric, alerga printre butoaie, spunând printre dinți numele băuturilor. În prăvălie era lovit de toți, de tejghetar, de bucătar și de tatăl stăpânului, un bătrân nebun.

Toți aceștia se lungeau să se odihnească  după prânz și seara, dar cei trei baieti de prăvălie nu aveau voie, trebuiau să stea smirna în picioare, așteptând mușteriii. Dacă vreunul ațipea de-a-n-picioarelea, tejghetarul îi dădea peste nas un bobârnac așa de violent, că îi țâșnea sângele. Alteori tejghetarul îi punea ”poște” , adică punea între degetele celui adormit fâșii de ziar și le dădea foc sau îi presăra praf de scărpinat pe ceafă.

Un singur om din cârciumă nu le făcea rău. Căpitan Mavromati, un om aproape bătrân, jerpelit și suferind de o tuse înecăcioasă, venea dimineața, la deschidere și pleca numai la închiderea cârciumii. Sta pe un scaun, într-un colț de lângă tejghea și, din când în când se ridica, mai aduna un pahar, mai curăța o masă.

Cârciuma lui Kir Leonida era plină de ”căpitani”, că, la greci, oricine avea o barcă își zicea căpitan. Veneau și căpitani adevărați, din cei care conduceau corăbii pe mări și oceane. Aceștia abia le răspundeau barcagiilor, dar cu capitan Mavromati vorbeau cu respect, de la egal la egal. Panait băgă de seamă și altceva. Zilnic acesta primea de mâncare și de băut, dar niciodată nu plătea.

După vreo lună de muncă la cârciumă băiatul înțelese că tejghetarul, ”Țoapa” cum îi spuneau între ei băieții, îl ura pe capitan Mavromati, zicând că e spionul stăpânului. Ceilalți doi băieți i se alăturară și începură să-l chinuie pe căpitan, punând piper în tabachera acestuia, ca să se înece și să tușească și mai tare.

Panait însă avea alte preocupări. Citea ziarele și făcea fișe cu cuvinte grecești, căci știa limba greacă, dar nu destul. Descoperi că nu știe nici înțelesul multor cuvinte românești. Pe cele grecești i le desluși căpitanul, dar pe cele românești nu le înțelegea nici el pe toate. Într-o zi, când nu mai era nimeni acolo decât ei doi,  îi dărui lui Panaiotachi, cum îi zicea el, o carte: Dicționarul universal al limbii române. Băiatul fu atât de fericit încât îi sărută mâna lui capitan Mavromati. În timp, socoti acea carte -  cartea sfântă a adolescenței sale. De bucurie și de mulțumire că acum are un izvor nesecat de cunoștințe, băiatul se schimbă mult: dormea mai bine, deveni mai voinic, se luptă mai curajos cu necazurile și greutățile.

Sursa foto

* * *

Urmează Căpitan Mavromati (2)

Citește povestiri pe scurt de lecturi pentru orice vârstă!