25 mai 2018

NEGHINIȚĂ. Povestire pe scurt

de BARBU DELAVRANCEA

A fost odată o femeie bătrână şi cam singură. Îl avea pe moşneagul ei, dar acesta era mereu plecat. Ei nu aveau copii. Ar fi vrut un copilaş, măcar cât o neghiniță, ca să-i ţină babei de urât.
Într-o zi, baba vorbea singură prin casă. Spunea că s-ar mulţumi  şi cu un copil mic cât o sămânţa de neghină.

Dintr-odată a apărut un copilaş cât o neghiniță. Era frumos ca o piatră scumpă, cu nişte ochişori ca două scântei.
Baba, fericită, l-a numit chiar Neghiniţă.  A vrut să-l sărute, dar el s-a ferit, să nu îl soarbă. Apoi i-a spus că se duce să-l vadă pe moş la câmp, unde lucra. Bătrâna i-a spus unde se află aria unchiaşului şi Neghinita porni.

Pe drum, râse de nişte văcari făcându-i să-l urmărească în zadar. Era tare glumeț băieţelul. Când ajunse la unchiaş, acesta nu se bucură aşa ca baba.  Neghiniţă voia să-i arate că e şi el bun la ceva. Îi spuse că o să mâne el caii pe arie. Sări pe unul, sări pe altul, îi ciupi, până începură caii să fugă.
Un negustor care trecea pe acolo văzu totul. El îi ceru moşului să i-l vândă pe micuţ, pentru o pungă de galbeni. Neghiniță intră în urechea moşului şi îi şopti ce să spună, ca să ia un preţ mult mai mare. Cei doi se tocmiră până ajunseră la douăzeci de pungi.
Negustorul dădu banii, îl luă pe copilaş şi îl duse împăratului. Isteţul îi dovedi întâi pe înțelepții cu bărbi albe. Ei spuneau că aşa ceva nu se poate, fiindcă nu scrie la carte. Neghinita sări pe masă şi le spuse  că "multe se pot şi nu stau în carţi". Apoi se sui pe creştetul capului împăratului şi îi spuse acestuia că "cei mai mici sunt cei mai mari".
Împăratul puse să i se facă micuţului o casă numai din aur, cât o nucă de mare. Neghiniță rămase la sfatul cu înțelepții. El intră, pe rând, în urechile tuturor, să le asculte gândurile. Numai unul îl asculta cu atenţie pe împarat şi se gândea la ce zice acesta. Ceilalţi se gândeau la cu totul alte lucruri. Unul că imparatul are nasul cam mare, altul că-i place inelul împaratului. Unul la o femeie frumoasă, altul că ar da orice pentru  o sticlă de vin şi tot asemenea gânduri.
Neghiniţă fugi în urechea împăratului şi îi şopti tot ce aflase. Împăratul crezu că a început aşa, deodată, să ghicească el singur gândurile oamenilor. El începu să îi certe pe rând, spunându-le la ce se gândiseră. Numai celui care fusese atent la el îi spuse vorbe bune. Acesta începu să tremure, însă, şi împăratul îl întrebă ce are. Înţeleptul  spuse că socoteşte că nu ştie nimic, totuși se gândeşte că are leafa prea mică. Împăratul îi făgădui o leafă mai mare şi plecă, neînţelegând cum a putut el să ghicească gândurile.
Împărăteasa şi copiii ei se mirară foarte mult văzându-l pe Neghiniţă. Și mai mult se mirară când aflară de darul cel nou al împăratului. Împărăteasa îi ceru să-i afle şi ei un gând. Neghinita se şi strecurase în urechea ei. Deja îi ştia gândul : că ar fi bine să mai fie tânăr împăratul, cum era odată !
Mititelul se duse iute în urechea dreaptă a împăratului şi îi şopti. Nu știa că nu prea auzea cu urechea aceea. Împărăteasa râdea de împărat că nu-i poate ghici gândul. Neghiniţă îşi dădu seama şi se duse în urechea cealaltă. Împăratul începu să râdă şi îi spuse că asta nu se poate. Atunci, lui Neghinita îi veni pofta să râdă şi el de împărat.
Şi începu să-i sufle mereu în ureche că sfetnicii au îmbătrânit şi din cauza asta împărăţia merge rău. Împăratul credea că e gândul lui. Până la urmă, schimbă sfatul înţelepţilor, aducând alţii, nepricepuți și răi. În scurtă vreme îl dădură pe împărat jos de pe tron.
Împăratul porni prin ţară, plângând  după coroană şi după scaunul împărătesc. Neghiniţă îi spunea că mai bine se sprijină într-o cârjă de corn şi pune o frunză de lipan pe frunte, să-i ţină umbră. Împăratul plângea după slava lui. Neghiniţă îi spunea că nu fusese nici o slavă, că el fusese sluga tuturor. Toată viaţa dusese războaie, sfaturi, judecăţi, fusese împărat, dar nu om.
Până la urmă împăratul nu se mai jelui aşa și umblă cu Neghinita prin toată ţara. Văzu cum trăiesc oamenii de rând. Erau bătuţi de răcneau cât îi ţineau puterile. Erau goi şi desculţi, nemâncaţi, muncind şi ziua şi noaptea. Împăratul îl întrebă pe Neghinita de ce trăiau aşa. Acesta îi spuse că trăiesc aşa pentru că împăratul e surd şi nu aude, e orb şi nu vede, mănâncă şi doarme prea mult.
Împăratul înţelese ce vrea să spună mititelul. Tocmai când spunea că acum ar şti mai bine cum să se poarte dacă ar fi iar împărat, văzu venind o ştafetă mare. Aducea vestea că norodul dăduse jos pe împăratul cel nou şi îl voia înapoi pe cel vechi. Porniră spre scaunul împărăţiei. Neghiniţă îl întrebă, de pe umăr, dacă mai vede, mai aude, ori îi e foame şi somn !
Până la urmă, îi veni rândul să pătimească şi lui Neghiniţă. Într-o zi, intră în urechea cea bună, crezând că e cea surdă. Strigă tare de tot ceea ce împăratul trebuia să creadă că e gândul său. Împăratul însă, auzind în urechea cea bună un asemenea ţipăt, se sperie. Îşi dădu o palmă tare, peste ureche. Neghiniță căzu leşinat. Imparatul se supără că tot ce păţise fusese din cauza a ceea ce îi şoptise în ureche mititelul. El porunci ca Neghinita să fie înecat în puţul din curtea domnească.

Sfârșitul povestirii pe scurt a basmului ”Neghiniță”

Sursa foto

Citește și povestirea pe scurt a altui basm de B.Delavrancea:
Citește povestiri pe scurt de lecturi pentru orice vârstă !


25 de comentarii:

  1. Poți face mai scurte rezumatele te rog?

    RăspundețiȘtergere
  2. Neghiniță era de fapt un spirit, pentru că spiritele care sunt pe lângă noi ne pot auzi gândurile.

    RăspundețiȘtergere
  3. Multumesc, pe mine ma ajutat mult acum am ce poveste sa-i spun surorii mele:)

    RăspundețiȘtergere

Vizitele voastre mă bucură, părerile voastre mă interesează. Vă mulțumesc !