nuvelă de MIHAI EMINESCU
Tânărul și sărmanul Dionis mergea prin noaptea ploioasă cu mintea roind de gânduri metafizice despre irealitatea lumii, creație a sufletului nostru, despre posibilitatea de a ne întoarce în timp care ar decurge de aici. Mergea pe străduțele înguste și noroioase, apărat de șiroaiele de ploaie de o căciulă de miel și de niște ciubote uriașe, în care își înfundase pantalonii. Se apropie de geamurile unei cârciumi din care se auzea un cântec chinuit de vioară. Lumina murdară ce trecu prin geamurile nespălate dădu la iveală un chip tras, palid, cu ochii negri ca de catifea.
