MIZERABILII. Povestire pe scurt (5)

roman de VICTOR HUGO

PARTEA I FANTINE. Cartea a doua CĂDEREA ÎN PĂCAT

IV Amănunte asupra stânelor din Pontarlier

Ocnașul observă că preotul mănâncă mai prost decât căruțașii de la han și trage concluzia că este sărac. Își exprimă speranța că este măcar paroh, fără a bănui că este episcop, și nimeni nu îi îndreaptă greșeala.

Monseniorul îl întreabă încotro se îndreaptă. Când află că se duce la Pontarlier, el laudă ținutul, unde se găsea de muncă în multe locuri. Vorbește mai ales despre stânele de acolo. Parcă voia să îl îndemne să se ocupe cu prepararea brânzeturilor, dar fără a-l sfătui direct. Om delicat, preotul nu îi face mustrări și nu îl îndeamnă să se poarte mai bine în viitor.

V Liniște

Monseniorul Bienvenu îl conduce pe ocnaș în oratoriu. Trecând prin dormitorul preotului, se întâlnesc cu doamna Magloire, care tocmai punea tacâmurile de argint în dulăpiorul de la căpătâiul patului.

În oratoriu, Jean Valjean îi pune preotului întrebarea ciudată de unde știe că nu a ucis. Preotul spune că asta este treaba lui Dumnezeu și îl lasă să se culce.

VI Jean Valjean

Jean Valjean se trăgea dintr-o familie săracă. Părinții lui muriseră și el rămăsese în grija surorii lui mai mari, femeie căsătorită și cu șapte copii. După un timp, soțul acesteia muri și Jean Valjean o ajutase pe sora lui să-și crească copiii. Avea pe atunci douăzeci și cinci de ani.

Tânărul Jean Valjean lucra cu ziua, ba la curățatul pomilor în livezi, ba la seceriș, ba paznic la bivoli. Câștiga puțin și trăiau cu toții în mizerie, adevărați mizerabili.

În iarna aspră a anului 1796 Jean Valjean nu găsi nimic de lucru. Într-o seară, sparse cu pumnul vitrina unei prăvălii și fură o pâine. Brutarul îl prinse. Pentru furt prin efracție, săvârșit noaptea, într-o casă locuită, Jean Valjean fu condamnat la cinci ani muncă silnică. Nu și-a mai văzut sora și nepoții niciodată. Pentru mai multe încercări de evadare mai primi paisprezece ani de ocnă. Fu eliberat după nouăsprezece ani, în octombrie 1815.

VII În adâncul deznădejdii

Jean Valjean nu avea școală, dar nu era prost. În ocnă, a început să cugete mai mult. A recunoscut în sinea lui că era vinovat, dar vinovată era și societatea care îl făcuse să nu aibă de lucru. Apoi, și pedeapsa primită fusese prea mare, disproporționată față de vina de a fura o pâine. Astfel, el se revoltă împotriva societății și o urî.

La patruzeci de ani se duse la școala pentru ocnași și învăță să scrie, să citească și să socotească. Înțelese lucrurile și mai bine, urî și mai tare și societatea și providența, care făcuse societatea așa cum era. Cu timpul, ura lui se întinse asupra întregului neam omenesc.

Muncind, Jean Valjean devenise atât de puternic încât putea înlocui cricul la ridicarea unor greutăți enorme. Chiar fusese poreclit Jean-le-Cric.

VIII Talazul și umbra

Jean Valjean era asemenei unui om căzut de pe o corabie. Era în voia valurilor, oamenii de pe corabie nu îl vedeau și nu îl auzeau. Strigase după ajutor, nimeni nu-i răspunsese, nici oamenii, nici Dumnezeu. Se dăduse bătut, înecându-se în marea mizeriei morale.

IX Noi nemulțumiri

Eliberat, Jean Valjean crezuse că va începe o viață nouă. Primise însă un bilet de identitate galben, cum aveau numai ocnașii. Pentru nouăsprezece ani de muncă la ocnă primise numai o sută nouă franci și cincisprezece centime.

Ajuns la Grasse, primise ceva de lucru. La plată, stăpânul, care aflase că venea de la ocnă, îi dăduse mai puțini bani decât celorlalți.

La Digne fusese primit așa cum s-a văzut deja aici.

* * *

Urmează Mizerabilii (6)

Citește povestiri pe scurt de lecturi pentru orice vârstă!