DON QUIJOTE. Povestire pe scurt (8)

roman de MIGUEL DE CERVANTES

PARTEA I 

Capitolul XV 

Despre înțeleptele gânduri pe care Sancho le-a împărtășit stăpânului său și despre aventura lor cu un răposat, împreună cu alte neobișnuite întâmplări

Pe drum, Sancho Panza îi aminti lui Don Quijote că jurase să nu se mai desfete cu nimeni până când nu va dobândi coiful lui Malandrin. Pesemne, de aceea fuseseră pedepsiți cu toate bătăile pe care le luaseră, cu toate că el nu jurase nimic.

Vorbind de una, de alta, îi prinse noaptea pe drum. Prin beznă, zăriră apropiindu-se o mulțime de lumini. Cavalerul simți deîndată că se apropie o aventură, ceea ce îl înspăimântă pe Sancho.

Luminile se apropiară și cei doi călători, retrași la marginea drumului, văzură vreo douăzeci de oameni în cămăși albe, călare pe cai, urmați de o năsălie acoperită cu zăbranic negru, după care veneau șase oameni îmbrăcați în negru, călare pe catâri. Lui Don Quijote i se năzări că mortul era un cavaler a cărui ucidere el trebuia să o răzbune. Pregăti lancea și se înțepeni cu cal cu tot în mijlocul drumului.

Don Quijote îi întrebă pe cei în cămăși albe cine sunt, de unde vin, încotro se duc și ce cară pe năsălie. Unul îi spuse că sunt grăbiți și nu au timp să răspundă la atâtea întrebări. Cavalerul îi risipi cu lancea pe toți, căci erau neînarmați și o luară la fugă care încotro. Trecu apoi la cei îmbrăcați în negru și îi ciomăgi zdravăn, fiindcă aceștia aveau hainele lungi până la călcâie și nu puteau fugi. Unul dintre ei îi spuse că sunt fețe bisericești care însoțesc trupul unui cavaler spre locul de îngropăciune. Întrebat de Don Quijote cine îl ucisese pe cel mort, omul răspunse că murise din cauza unei boli.

În acest timp, Sancho luase de pe un catâr sacii cu provizii. Când omul cu care vorbise cavalerul plecă, el strigă în urma acestuia să le spună tuturor că viteazul care îi învinsese era Don Quijote de La Mancha, Cavalerul Tristei Figuri. Cavalerul își întrebă scutierul ce i-a venit să-I dea acest nume. Sancho spuse că îi văzuse figura la lumina unei torțe și că arăta potrivit numelui, fie din cauza oboselii, fie din pricina lipsei atâtor dinți și măsele. Don Quijote socoti însă că numele îi fusese inspirat de vrăjitorul care îl dușmănea.

Cei doi ajunseră într-o văioagă ferită și se așezară acolo să mănânce. Necazul era însă că nu aveau nici apă, nici vin.

Capitolul XVI 

Despre nemaivăzuta și nemaiauzita aventură care fu dusă la capăt fără nicio primejdie de vestitul și viteazul Don Quijote de la Mancha, unicul pe lume care-ar fi putut-o sfârși într-așa chip

Văzând că locul era acoperit cu iarbă verde și deasă, călătorii se gândiră că prin preajmă trebuia să fie vreo apă și porniră prin noapte să o caute. În scurtă vreme auziră un vuiet mare ca de apă care cade. Vuietul era însă însoțit de zgomote ciudate și înfricoșătoare, ca un scrâșnet de fiare și de lanțuri.

Don Quijote îi spuse lui Sancho că se simte dator să meargă să înfrunte primejdia, ca să reînvie gloria cavalerilor rătăcitori din timpurile trecute. Dacă nu se va întoarce în trei zile, Sancho era liber să se întoarcă în satul lor. Drept recunoștință pentru stăpânul său, trebuia să se ducă la Toboso să o vestească pe Dulcineea de moartea celui care o iubea.

Auzindu-I vorbele, Sancho începu să plângă și îl rugă pe stăpânul său să aștepte măcar dimineața. Neînduplecat, cavalerul îi ceru scutierului să strângă bine chingile lui Rocinante, ca să plece. Sancho profită de întuneric și, prefăcându-se că strânge chingile calului, îi legă picioarele cu căpăstrul măgarului său.

Cavalerul îi dădu pinteni lui Rocinante, dar acesta se zbuciumă pe loc și nu făcu niciun pas. Sancho spuse atunci că era hotărârea cerului ca Rocinante să nu se poată clinti din loc. Cavalerul nu mai găsi nimic de spus decât că va aștepta dimineața, așa, călare pe cal. Sancho, de frica zgomotelor care se auzeau, se lipi de un picior al cavalerului și nu se dezlipi nici chiar când îl munciră unele trebuințe firești ale oricărui om.

Când văzu că se apropie zorile, Sancho dezlegă pe furiș picioarele lui Rocinante. Calul, bucuros că fusese eliberat, începu să dea din copite, iar cavalerul îi dădu pinteni. Porni să descopere cine făcea acele zgomote teribile, cu Sancho pe urma sa, căci nu se îndurase să-l lase singur. În scurtă vreme descoperiră că zgomotele erau făcute de șase maiuri de piuă, care izbeau pe rând în piuă. Pe Sancho îl umflă râsul, dar se stăpâni. Văzându-l, Don Quijote izbucni el în râs, ceea ce îi dădu libertate și scutierului să râdă pe saturate. Până la urmă Sancho îndrăzni să-l ia peste picior pe stăpânul său, ceea ce îi aduse vreo două lovituri de lance. Se împăcară apoi, cavalerul cerându-i scutierului său să îi arate mai mult respect.

* * * 

Urmează Don Quijote (9)

Citește povestiri pe scurt de lecturi pentru orice vârstă !