roman de MIGUEL DE CERVANTES
PARTEA I
Capitolul XIII
Unde urmează povestirea nenumăratelor cazne ce îndurară viteazul Don Quijote și bunul său scutier Sancho Panza, la hanul pe care îl luaseră, spre nenorocul lor, drept castel
De îndată ce își reveni în simțiri, Don Quijote începu să-i povestească lui Sancho Panza ce i se întâmplase, amestecând realitatea cu imaginația lui, înfierbântată de multele romane cavalerești citite.
El spuse că noaptea venise la el fiica stăpânului castelului, o fermecătoare domniță. Cum stătea el așa pe întuneric și îi spunea vorbe dulci, apăruse mâna unui uriaș care îi dăduse un pumn groaznic în fălci. El credea că fusese vorba de vreun maur fermecat care o păzea pe domniță.
Sancho Panza spuse că și el fusese bătut strașnic și se duse, la porunca stăpânului său, să facă rost de cele ce îi trebuiau stăpânului ca să fiarbă balsamul ce urma să le redea sănătatea. Don Quijote făcu fiertura și o descântă cu o mulțime de rugăciuni, apoi o și încercă. Pe data începu să verse, și îl trecură și nădușelile. Când se liniști, adormi, iar când se trezi se simți ușor și sprinten, gata de drum și de bătălii.
Văzând cum i s-a înzdrăvenit stăpânul Sancho ceru și el o porție din balsam. O bău, dar lui îi fu cu mult mai rău. După ce fu chinuit de crampe și leșinuri, după ce asudă și se revărsă pe amândouă părțile, rămase sleit de puteri.
Don Quijote voia însă neapărat să pornească în căutare de aventuri, așa că încălecară și plecară. La poartă, hangiul îi ceru cavalerului să- plătească pentru găzduire. Don Quijote fu dezamăgit când își dădu seama că era han ceea ce crezuse el că este castel. Îi spuse hangiului că în niciun roman cavaleresc nu întâlnise ca un cavaler rătăcitor să plătească pentru găzduire și ieși hotărât pe poartă.
Hangiul îi ceru atunci lui Sancho să plătească. Scutierul răspunse că nu are de gând să încalce legea cavalerilor rătăcitori. Încercă să plece și el, dar niște oameni care poposiseră și ei la han îl opriră. Îl azvârliră într-o pătură și începură să-l arunce în sus cu ea. Nu se opriră decât când obosiră. Sancho izbuti să plece, fără să plătească, dar și fără a băga de seamă că își uitase la han desagii.
Capitolul XIV
În care se povestesc convorbirile lui Sancho Panza cu stăpânul său Don Quijote, și alte aventuri vrednice de a fi pomenite
Sătul de bătăi și necazuri, Sancho îi propuse stăpânului să se întoarcă în sat. Cavalerul însă voia să își continue drumul, în căutare de aventuri. Și chiar i se păru că îi apare una înaintea ochilor.
Cei doi văzură doi nori mari de praf care se îndreptau unul spre celălalt. Închipuirea cavalerului îl făcu să vadă două armate care se pregăteau să se înfrunte, ba chiar îi spuse lui Sancho că una era armata împăratului Alifanfaron de Trapobana, iar cealaltă e oastea lui Pentapolin cel cu Mâneca Suflecată. Urcară pe o colină și cavalerul continua să-i prezinte lui Sancho numele, însemnele și isprăvile cavalerilor din cele două armate, fără a vedea, orbit de praf și de romane cum era, că, de fapt, erau două turme de oi. Scutierul chiar îi spuse că nu se aude nechezat de cai și sunet de trâmbițe, ci numai behăit de oi. Cavalerul puse asta pe seama fricii și se avântă cu lancea spre turmele de oi, ca să lupte de partea viteazului Pentapolin.
Ciobanii, văzând că le și ucisese câteva oi, începură să-l atace cu bolovani trași din praștii. Îl nimeriră și cavalerul căzu jos de pe cal, cu o seamă de măsele zburate din gură. Crezând că l-au omorât, ciobanii își luară oile și plecară repede de acolo. Sancho îl ridică și îi spuse că el îi strigase să se oprească, fiindcă nu erau decât niște oi. Cavalerul, credincios închipuirilor sale, spuse că asta era isprava vrăjitorului care îl dușmănea și care transformase oștile în turme.
După ce Sancho se uită în gura lui Don Quijote și îl înștiință că nu îi mai rămăseseră prea mulți dinți și măsele, porniră la drum mai departe.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Vizitele voastre mă bucură, părerile voastre mă interesează. Vă mulțumesc !