basm de OSCAR WILDE
Într-o dimineață, un Șobolan-de-apă a văzut din ascunzătoarea lui cum o mamă-rață se străduia să își învețe bobocii să se dea peste cap în apă. Șobolanul a intervenit, criticând copiii neascultători, apoi familia și însurătoarea. De aici, a ajuns să spună că prietenia e mult mai bună decât dragostea. O Mierlă verde a auzit discuția celor doi și le-a spus o poveste cu tâlc, despre Prietenul Credincios.
Era odată un grădinar pe nume Hans. Trăia singur în căsuța lui și își îngrijea cu drag florile și pomii din grădină. Hans avea și prieteni, dar cel mai credincios era Hugo, morarul. El trecea zilnic pe la grădinar și nu pleca niciodată cu mâna goală: ba lua un ditamai buchet de flori, ba își umplea buzunarele cu fructe. De fiecare dată spunea că prietenii adevărați trebuie să împartă și cele bune și cele rele, iar Hans era de acord cu el.
Vecinii se cam mirau că Hugo nu îi dădea niciodată și el ceva lui Hans. Era doar destul de bogat, avea sute de saci cu făină, șase vaci cu lapte, turme de oi. Morarul, însă, nici nu se gândea la așa ceva.
Când veneau toamna și iarna, Hans nu mai avea nimic de dus la târg, spre vânzare. Răbda de frig și de foame, dar și de singurătate, fiindcă Hugo nu mai venea deloc să-l vadă. El spunea că nu are rost să deranjeze omul când e necăjit, așa că va aștepta să vină primăvara ca să îl viziteze.
Băiatul lui Hugo l-a întrebat pe tatăl său de ce nu își poftește prietenul pe la ei. El era gata să își împartă mâncarea cu bietul Hans. Morarul s-a înfuriat și i-a spus că, dacă Hans ar veni și ar da de căldura din casa lor, de mâncarea lor și de vinul lor roșu, ar pofti la bunurile lor. El, Prietenul credincios, voia să îl ferească pe grădinar să cadă în ispită. Nevasta morarului și-a admirat bărbatul pentru asemenea cuvinte, dar băiatul a început să plângă.
Era odată un grădinar pe nume Hans. Trăia singur în căsuța lui și își îngrijea cu drag florile și pomii din grădină. Hans avea și prieteni, dar cel mai credincios era Hugo, morarul. El trecea zilnic pe la grădinar și nu pleca niciodată cu mâna goală: ba lua un ditamai buchet de flori, ba își umplea buzunarele cu fructe. De fiecare dată spunea că prietenii adevărați trebuie să împartă și cele bune și cele rele, iar Hans era de acord cu el.
Vecinii se cam mirau că Hugo nu îi dădea niciodată și el ceva lui Hans. Era doar destul de bogat, avea sute de saci cu făină, șase vaci cu lapte, turme de oi. Morarul, însă, nici nu se gândea la așa ceva.
Când veneau toamna și iarna, Hans nu mai avea nimic de dus la târg, spre vânzare. Răbda de frig și de foame, dar și de singurătate, fiindcă Hugo nu mai venea deloc să-l vadă. El spunea că nu are rost să deranjeze omul când e necăjit, așa că va aștepta să vină primăvara ca să îl viziteze.
Băiatul lui Hugo l-a întrebat pe tatăl său de ce nu își poftește prietenul pe la ei. El era gata să își împartă mâncarea cu bietul Hans. Morarul s-a înfuriat și i-a spus că, dacă Hans ar veni și ar da de căldura din casa lor, de mâncarea lor și de vinul lor roșu, ar pofti la bunurile lor. El, Prietenul credincios, voia să îl ferească pe grădinar să cadă în ispită. Nevasta morarului și-a admirat bărbatul pentru asemenea cuvinte, dar băiatul a început să plângă.
fRUMOASA POVESTE!!
RăspundețiȘtergereFoarte frumoasă, dar dă click pe linkul de la sfârșit ca să citești mai departe! ☺
Ștergere