MICA SIRENĂ sau ZÂNA MĂRII (1)

basm de HANS CHRISTIAN ANDERSEN

Departe, în largul mării, în apa albastră şi adâncă, se afla palatul împăratului mării. Împăratul avea şase fete, frumoasele domniţe ale mării, cu trupul terminat în coadă de peşte în loc de picioare.

Toată ziua sirenele, zânele mării, se jucau prin palat sau în grădina cu copaci roşii şi albaştri din faţa palatului. Fiecare îşi avea în grădină un loc numai al ei. Surorile adunau acolo lucruri ciudate de prin corăbiile care se scufundaseră. Cea mai mică dintre ele era şi cea mai frumoasă. Ea nu pusese pe locul ei decât o statuie de marmură albă, ce înfăţişa un băiat frumos.

Mica sirena vorbea cu bucurie despre lumea oamenilor. O ruga mereu pe bunica lor să îi povestească despre corăbii şi despre oraşe, despre oameni şi despre animalele de pe pământ.

Bunica spunea că fiecare dintre ele, când va împlini cincisprezece ani, va avea voie să iasă la faţa mării şi să privească spre lumea oamenilor.

Între vârstele surorilor era diferenţa de un an. Când cea mai mare împlini cincisprezece ani, avu voie să iasă la suprafaţa mării. Când se întoarse povesti ce îi plăcuse cel mai mult: să stea pe un grind de nisip şi să privească la luminile oraşului aşezat chiar pe coasta mării şi să audă clopotele. Surorii următoare i-a plăcut cel mai mult asfinţitul, următoarea a intrat pe gura unui fluviu şi a a văzut dealuri şi păduri, case şi castele, copii care se scăldau. Cea de-a patra soră, mai fricoasă, a rămas în mijlocul mării şi a privit la corăbii, la delfini şi balene. Cea de-a cincea soră a urcat la suprafaţa mării iarna, căci atunci se născuse. A văzut munţi mari de gheaţă care pluteau în mare şi ameninţau corăbiile.

Toate cele cinci surori fuseseră încântate numai la început. După vreo lună de zile, fiecare spunea că jos, sub apă, e mai frumos şi rămâneau acasă să se joace. Numai uneori ieşeau toate cinci odată, în timpul furtunilor şi cântau pe lângă corăbii. Le spuneau corăbierilor să nu le fie teamă dacă se scufundă, că vor vedea frumuseţile de la palatul împăratului mărilor. Numai că ei se înecau şi nu mai vedeau nimic când ajungeau pe fundul apei.

In sfârşit, împlini şi mica sirena cincisprezece ani. Când ajunse ea la suprafaţa mării era seară. Ieşi chiar lângă o corabie cu sute de lampioane aprinse, cu oameni în haine frumoase. Cel mai frumos era prinţul, care îşi sărbătorea şi el ziua de naştere. Mica sirenă a urmărit petrecerea până când s-au stins lampioanele şi nu s-au mai văzut focuri de artificii.

Dintr-o dată s-a pornit o furtună cumplită, care a zdrobit corabia şi l-a aruncat pe prinţ în apă. Mica sirena s-a bucurat că va veni la palatul tatălui ei. Și-a amintit apoi că oamenii nu pot trăi în apă. A pornit înot şi l-a prins pe prinţ. I-a ţinut capul deasupra apei până în zori. Tot privindu-l, zânei i se părea tot mai mult că seamănă cu băiatul de marmură din grădina ei din fundul mării. L-a dus pe nişte stânci şi s-a ascuns. Oamenii l-au găsit şi l-au luat pe prinţ. Ea a plecat foarte tristă pentru că el nu ştia cine l-a salvat de la moarte.

În fiecare zi mica sirena se ducea la locul unde îl lăsase pe prinţ, dar a trecut multă vreme şi el nu a mai apărut. Până la urmă a aflat unde era palatul lui. Avea un balcon chiar deasupra apei şi ea s-a dus în fiecare zi acolo să-l privească.

* * *

Sursa foto

Urmează Mica sirenă (2)

Citește povestiri pe scurt de lecturi pentru orice vârstă !