CĂPITAN LA CINCISPREZECE ANI. Povestire pe scurt (3)

roman de JULES VERNE

Capitolul VI O balenă în zare

     Dingo era foarte admirat de echipaj, care credea că animalul știe să citească. Se aștepta chiar ca într-o zi să și vorbească. Numai vărul Benedict refuza să cadă în admirație. El chiar enumera animale la fel de inteligente ca și câinii: șoarecii care părăsesc corabia înainte de a se scufunda, castorii care prevăd inundațiile și înalță diguri, papagalii vorbitori, furnicile constructoare de mici orașe etc. Negoro însă, chiar nu îl putea suferi pe Dingo, iar acesta arăta aceeași ură față de bucătar.

     Într-o zi, doamna Weldon observă culoarea ciudată, roșiatică, a apei. Dick îi spuse că e produsă de milioane de mici ființe din grupul crustaceelor, ce reprezintă hrana preferată a balenelor. Și, într-adevăr, la depărtare fu semnalată o balenă, un jubart mare.

     Faptul că avuseseră un sezon prost și că animalul era de o mărime deosebită îl făcu pe căpitanul Hull să fie de acord cu dorința marinarilor de a vâna jubartul.

Capitolul VII  Pregătiri

     Căpitanul socoti că nu este nici un pericol pentru el și pentru echipaj dacă pornește la vânătoare numai cu o balenieră. De obicei folosea trei baleniere, dar acum nu avea echipajul auxiliar necesar. Pe o balenieră erau necesari cinci marinari și un harponier, adică exact câți erau ei, marinarii și căpitanul.

     Dick Sand rămase pe bord, să țină locul căpitanului. La nevoie, avea să dirijeze negrii ca să manevreze pânzele goeletei, dacă avea să fie nevoie să se deplaseze. Tânărul primi ordinul ca, dacă se va întâmpla ceva, să nu coboare nicio barcă pe mare și să nu părăsească nava.

     Când baleniera se depărtă de goeletă, Dingo începu să scheaune jalnic. Tom socoti că este semn rău, dar deodată Dingo încetă să schelălăie și începu să latre furios. Apăruse Negoro. Dick și doamna Weldon liniștiră cu greu câinele. Dick îi ceru lui Hercule să-l supravegheze pe Negoro.

Capitolul VIII Jubartul

     Baleniera  se apropie de jubart ținându-se mereu contra vântului, ca să nu fie simțită. Oamenii se mirară de ce stă balena atât de nemișcată. Apropiindu-se, căpitanul Hull aruncă harponul, balena rănită se întoarse pe o parte și înțeleseră motivul pentru care nu se mișca. Avea un pui pe care îl alăpta.

    Oamenii înțeleseră că vânătoarea va fi grea, fiindcă mama va lupta și pentru ea și pentru puiul ei. Jubartul se afundă în apă, apoi se întoarse la suprafață și începu să înoate cu mare viteză, așa cum fac când sunt vânate balenele, rechinii și alte animale marine.

    Oamenii legară, una după alta, cele cinci coarde care uneau harponul cu baleniera. Jubartul încetini la un moment dat, ieși la suprafață să respire și oamenii se pregătiră să îl atace cu lăncile. Balena se întoarse, însă, și atacă ea baleniera. În zadar o loviră cu lăncile, balena era furioasă și își apăra puiul, așa că atacă baleniera și o zdrobi cu o lovitură de coadă. Cu altă lovitură îi ucise pe oamenii aflați în apă, sub privirile îngrozite ale lui Dick Sand și ale negrilor, care se repeziseră într-o barcă spre locul nenorocirii.

* * *

Urmează Căpitan la cincisprezece ani (4)

Citește povestiri pe scurt de lecturi pentru orice vârstă !