CĂLĂTORIE SPRE CENTRUL PĂMÂNTULUI (8)

roman de JULES VERNE

27

Rătăcit în a lor călătorie spre centrul Pământului, Axel e cuprins de disperare. Sub bolta enormă de granit îi trec prin fața ochilor orașul natal, iubita lui, Graüben, apoi Islanda, Sneffelsul.

Axel se roagă lui Dumnezeu și se liniștește puțin. Se hotărăște să se întoarcă înapoi prin galerie, până va ajunge la locul unde se bifurcase cu galeria firului de apă. Urcă o vreme prin galerie, dar la un moment dat aceasta se înfundă. Greșise drumul din nou.

Înfricoșat, Axel vede și cum se stinge încet lampa și rămâne într-un întuneric cum numai în străfundul Pământului poate să existe. Începe să alerge prin întuneric, izbindu-se de pereți până când, însângerat, se prăbușește fără simțire.

28

Când se trezește din leșin, Axel aude o bubuitură puternică. Lipește urechea de perete și aude câteva cuvinte neclare și îndepărtate. Își dă seama că nu se putea auzi chiar prin peretele de granit, că sunetul venea chiar din galerie, cine știe de la ce distanță.

Axel rostește cu gura apropiată de perete câteva cuvinte. Unchiul îl aude și îi răspunde. Îl îndeamnă să coboare, căci ei ajunseseră la o mare scobitură, unde se deschideau toate galeriile. Orbecăind prin întuneric, Axel pornește să coboare. La scurt timp, galeria devine atât de abruptă, încât se rostogolește până când, livindu-se cu capul de un colț de stâncă, își pierde cunoștința.

29

Când își revine, Axel vede, într-o lumină slabă, că e întins de niște pături, iar alături veghează unchiul său. Profesorul se bucură când vede că și-a revenit și își arată sentimentul de dragoste față de nepotul său.

A doua zi, după un somn binefăcător, Axel se trezește și se uită în jurul său. Se aflau într-o peșteră așternută cu nisip fin și luminată cu o lumină ce venea de afară. Tot de afară venea un zgomot ca de vânt și de valuri, ceea ce îl face pe Axel să creadă că au urcat la suprafața Pământului. profesorul spune că nu și atunci Axel iese, curios, afară.

30

La ieșirea din peșteră se afla marea. Țărmurile erau pustii, deasupra erau pături întinse de aburi ce păreau a fi nori și peste tot domnea o lumină ciudată, ca de auroră boreală. Priveliștea îi amintește lui Axel de teoria unui căpitan englez, ce afirma că Pământul este o sferă goală pe dinăuntru, în care aerul este luminos datorită presiunii sale și în care evoluau doi aștri, Pluton și Proserpina.

Profesorul și Axel se plimbă pe țărm și dau de o pădure de ciuperci uriașe, cât copacii de la suprafața pământului. Ceva mai departe, o altă pădure, de ferigi uriașe, înalte cât brazii, în care, pe jos, se aflau oseminte de animale antediluviene, de mastodont, dinoteriu, megaterium. Fără a găsi vreo explicație pentru cele descoperite, călătorii se retrag în peșteră, la odihna de noapte.

* * * 

Urmează Călătorie spre centrul Pământului (9)

Citește povestiri pe scurt de lecturi pentru orice vârstă !