ABU HASAN. Povestire pe scurt (1)

basm de ION LUCA CARAGIALE

În timpul domniei califului Harun-al-Rașid, trăia la Bagdad un neguțător bogat. El avea o nevastă și un fiu, Abu Hasan. Neguțătorul își crescuse fiul supraveghindu-l îndeaproape până ce acesta ajunsese pe la vârsta de treizeci de ani. Atunci neguțătorul muri, iar fiul îi moșteni marea avere adunată timp de o viață. Ținut din scurt și cam fără bani atâta timp, Abu-Hasan împărți averea în două. Cu o jumătate își cumpără acareturi ce aveau să-i aducă venituri și să-i asigure un trai îndestulat până la sfârșitul vieții.

Cealaltă jumătate fu folosită de Abu Hasan astfel: adună în jurul lui o ceată de tineri și se puse pe chefuit.

Petrecerile cu mâncăruri și băuturi rare, cu tarafuri de lăutari și cântăreți vestiți, cu dansatoarele și dansatorii cei mai aleși din tot orașul îi terminară acea jumătate de avere într-un an.  După aceea, omul nu mai întinse mese mari. Atunci dispărură și prietenii. Necăjit, el voi să se convingă temeinic de nemernicia lor. Se duse pe la fiecare, chipurile să le ceară bani cu împrumut ca să iasă din necazuri. Niciunul nu îi dădu nimic, ba unii îl dădură pe ușă afară.

Abu Hasan întrerupse atunci legăturile cu toți prietenii fățarnici. Se mulțumi să trăiască cuminte din veniturile lui. Hotărî să primească în fiecare seară un singur musafir, străin de oraș. Cu acela avea să mănânce, să bea și să povestească. Avea să-l găzduiască o noapte, iar a doua zi să-l poftească să-și vadă de drum. În fiecare seară ieșea lângă podul Bagdadului și poftea în gazdă la el pentru o noapte pe primul străin pe care îl vedea, de orișice stare ar fi fost.

Într-o seară apăru la pod chiar califul Harun-al-Rașid. Era îmbrăcat ca un negustor în așa fel încât să nu îl recunoască nimeni. Îl însoțea numai cel mai credincios rob al său, Mesrur. Abu Hasan îl opri, îi spuse despre obiceiul său și îl pofti în ospeție. Încântat să cunoască un asemenea om, califul Bagdadului primi cu bucurie.

Gazda îl pofti pe oaspete într-o odaie foarte curată. La masă se aduseră bucate nu prea multe, dar foarte bine pregătite. Au mâncat cu plăcere amândoi, în tăcere și fără să bea, așa cum era obiceiul pe acolo. Mai apoi au mâncat poame și turte de migdale. Când a căzut noaptea și au aprins lumânările, Abu-Hasan a adus ulcioare cu vin și bărdace (ulcioare mici) pentru băut.

Tot gustând din vin, Abu Hasan i-a istorisit negustorului povestea lui. Voia să-i lămurească obiceiul despre care îi spusese când îl poftise în ospeție. Califul îl lăudă pentru înțelepciunea lui. Îi spuse că ar dori să-l răsplătească cumva. El avea legături mari, iar dacă Abu Hasan ar fi avut ceva treburi de rezolvat, l-ar fi ajutat cu drag.

Gazda spuse că nu are nimic de rezolvat. Singura lui dorință ar fi fost ca imanul (preot musulman) și cei patru ctitori de la geamie (biserica musulmană) să fie pedepsiți pentru obiceiul urât de băga zâzanie între locuitorii mahalalei lor. Mai adăugă că își dorește să fie calif pentru o zi. Ar fi poruncit să li se dea câte o sută de bețe la tălpi ctitorilor și patru sute imanului. Califul îi spuse că poate l-ar putea ajuta să-și îndeplinească dorința. Lui Abu Hasan nu-i veni să creadă asta.

Înainte de a merge la culcare, califul îi turnă în vin gazdei un praf adormitor. Omul adormi tun. Califul îi porunci robului său să-l ia în spinare și să-l ducă la palatul său.

La palat, califul spuse să-l culce pe Abu-Hasan în patul său. Le porunci tuturor ca a doua zi toată lumea să se poarte cu Abu Hasan și să-i îndeplinească poruncile întocmai ca și cum el ar fi calif.

* * * 

Urmează Abu-Hasan (2)

Citește povestiri pe scurt de lecturi pentru orice vârstă !