PICIUL. Povestire pe scurt (6)

roman de ALPHONSE DAUDET

Urmare la Piciul (5)

Partea a II-a

XIII. Răpirea

După vreo cinci luni de zile lui Jacques îi parveni o scrisoare de la Pierrotte, care îl înştiinţa că Piciul dispăruse. Cu toată supărarea marchizului, Jacques îl părăsi şi veni în fugă la Paris.

Acasă nu găsi pe nimeni. Portarul îi spuse că fratele său dispăruse  cu doamna de la etajul I şi nu mai trece pe acolo decât servitoarea negresă, după corespondenţă. Îi mai spuse şi de chirie, că era neplătită de patru luni, iar Jacques promise că o va plăti.

Se duse apoi la tipograful care tipărise poemul şi căruia îi datora bani pentru aceasta. Fu uimit să afle că nu se vânduse decât un volum, când lui Daniel îi scrisese cu totul altceva. Lovitura fu şi mai grea când tipograful îi spuse că Daniel se şi împrumutase cu bani de la el. Îi promise şi acestuia că îi va plăti şi plecă la Pierrotte, chinuit de ceea ce aflase şi de o tuse seacă de care suferea de câtva timp. Pierrotte  îi împrumută pe dată banii ceruţi, ba chiar îi dadu mai mulţi.

Jacques se duse şi plăti datoriile, apoi închirie o cameră la un hotel onorabil. Merse apoi la teatru şi, în timp ce Irma era pe scenă, îl luă pe Daniel, spre bucuria lui,  şi îl duse la hotel.

XIV. Visul

Cei doi fraţi mâncară cu lacrimile în ochi. Se culcară, dar Piciul era chinuit de remuşcări, iar Jacques, pe lângă supărare, era chinuit şi de tusea lui. Dimineaţă, înfăţişarea lui, slab, palid, cu mâinile străvezii,  îl îngrozi pe Daniel. Arăta ca într-un vis pe care îl avusese mai demult, vis în care se făcea că Jacques murise.

Jacques îşi recăpătă slujba de contabil pe care o avusese înainte de a pleca la Paris. Îl îndemnă pe Daniel să se apuce din nou de scris, dar acesta spuse că s-a terminat cu versurile. Îşi căută timp de vreo zece zile o slujbă şi veni, în sfârşit, cu vestea că s-a angajat supraveghetor într-o mică şcoală.

XV. 

Într-o zi friguroasă de decembrie Piciul se întorcea la hotel de la slujbă. Jacques era acasă, tot mai suferind. În grădina hotelului se întâlni cu proprietarul şi cu un domn care se dovedi a fi medic. Îi spuseră că Jacques are tuberculoză galopantă şi nu mai apucă ziua următoare.

Disperat, Piciul izbucni în lacrimi şi năvăli în cameră. Imediat după el sosi domnul Pierrotte, cu care Jacques şuşoti îndelung. Apoi îi spuse Piciului că, după ce nu va mai fi el, domnul Pierrotte, care l-a iertat, îi va lua locul şi îl va proteja. Apoi îi ceru să fie bun şi să nu mai facă ochii negri să plângă.

Sosi preotul, care ţinu slujba pentru sfânta împărtăşanie. Printr-o întâmplare ciudată, era chiar abatele Germane. În mijlocul nopţii Jacques muri, ţinut de mână de fratele lui.

La înmormântare ploua cu şiroaie reci, care transformase pământul într-un noroi galben ce ajunsese până la glezne. Piciul plecă acasă împrună cu domnul Pierrotte. I se făcu rău şi fu dus pe braţe de bunul om.

XVI. Sfârşitul visului

Piciul era grav bolnav de multă vreme. Făcuse febră tifoidă de două ori în doi ani. Acum zăcea într-un pat mare de puf în casa lui Pierrotte, fără să fie conştient. Numai când i se topea gheaţa de pe cap sau cea din gură, scotea un mârâit şi cineva venea să îi pună altele.

Într-o bună zi, însă, îşi reveni. Vedea ca prin ceaţă, gândurile i se învârteau în cap, dar totuşi era conştient. Zări trei doamne la fereastră, dar nu putu să le recunoască. Gemu şi atunci de el se apropie Camille. Vorbi puţin cu ea, apoi veni medicul care îi spuse că nu are voie să aibă emoţii.

A doua zi veni alta dintre cele trei doamne, cea cu rochie neagră. Intră şi bâjbâi prin odaie, ducându-se în cealaltă parte a încăperii. Era mama lui şi era oarbă. Orbise din cauza lacrimilor vărsate timp de douăzeci de ani, de când pierduseră averea şi se destrămase familia.

Piciul începu să se înzdrăvenească, iar Camille dispăru cu totul, nu mai venea deloc la el în cameră. Când se puse cu totul pe picioare, Daniel îi spuse lui Pierrotte că e gata să lucreze pentru el, aşa cum îi propusese cândva. Adăugă că înţelege cât de supărată e domnişoara Camille pe el şi că va face totul ca să nu apară în faţa ei. Va sta numai la parterul casei, în prăvălie.

Pierrotte o chemă pe Camille să îi ceară părerea, iar când ajunse la ideea că prezenţa Piciului în casă i-ar putea fi neplăcută, din ochii ei negri ţâşni atâta iubire, încât tatăl ei îi lăsă să se înţeleagă numai ei doi.

Într-o însorită după-amiază de duminică, toţi ai casei se aflau în salon, în jurul căminului în care ardea focul. Numai domnul Pierrotte stătea ceva mai departe şi scria de zor pe o coală mare de hârtie de desen. Când termină, îşi aduse opera înaintea ochilor celor doi tineri. Daniel  citi tare ce scria pe firma  făcută de Pierrotte. Firma anunţa că Piciul devenise asociatul lui la negoţul de porţelanuri, iar Daniel îşi luă adio în sufletul său de la visul de a deveni poet.

Sfârşitul povestirii pe scurt a romanului ”Piciul”

Citește povestiri pe scurt de lecturi pentru orice vârstă !