de ION CREANGĂ
Într-un sat, era odată un om leneș. Atât de leneş era, încât nu îşi mesteca nici mâncarea din gură.
Oamenii din sat, de teamă să nu se ia şi alţii după el, hotărâră să-l spânzure. S-au dus doi dintre ei la el acasă, l-au urcat într-un car cu boi şi au pornit spre locul de spânzurătoare.
Pe drum, s-au întâlnit cu o cucoană, care călătorea într-o trăsură. Văzând cum stă ca o momâie, cucoanei i s-a părut că este bolnav. Plină de milă, i-a întrebat pe cei doi ţărani dacă îl duc la vreo doftoroaie, cum era pe vremea aceea.
Ţăranii i-au spus cucoanei că e doar un om leneş, dar un leneş fără pereche în lume, şi îl duc la spânzurătoare. Cucoana, din nou miloasă, le spuse să îi cruţe viaţa. Să îl ducă la ea la moşie. Acolo are un hambar cu posmagi, cu pesmeţi adică, adunaţi pentru vremuri grele. Va mânca şi el posmagi şi va sta pe lângă casa ei.
Ţăranii îi spuseră leneşului să se dea jos din car să îi mulţumească cucoanei. Ea îi dădea adăpost şi posmagi, de unde ei se pregătiseră să îi dea săpun şi frânghie. Se mirară grozav de norocul lui şi îi spuseră iar să-i dea un răspuns cucoanei, că pierde timpul din cauza lor.
Leneşul, fără a se mişca, de-abia grăi, cu jumătate de gură. Întrebă dacă posmagii sunt înmuiaţi. Aşa alene vorbi, încât cucoana nici nu înţelese ce a spus şi îi întrebă pe cei doi. Aceştia îi spuseră ce a întrebat şi cucoana se miră foarte tare. Întrebă, la rândul ei, dacă el nu poate să şi-i înmoaie.
Ţăranii îl întrebară asta, dar acela era aşa un om leneş că zise să meargă mai departe spre spânzurătoare, că el nu îşi înmoaie singur posmagii. Atunci ţăranii îi spuseră cucoanei că nu merită să îl ajute. Şi oamenii din sat l-ar fi ajutat, dar degeaba. De aceea au şi hotărât să-l spânzure.
Cucoana, văzând cu cine are de-a face, îi lăsă să îşi urmeze drumul, iar ţăranii se duseră şi îi făcură felul, spre a da o pildă altora care ar fi vrut să lenevească. Așa s-a sfarsit povestea unui om leneș.
Îmi place că e povestit pe scurt
RăspundețiȘtergereMă bucur că îți place!
Ștergere