roman de JOHANNA SPYRI
Capitolul XVIII. Se despart, dar își spun ”la revedere”
Clara începuse să umble bine de tot. Într-o dimineață, pe când Heidi fetița munților și Clara stăteau pe bancă în fața cabanei, apăru bătrâna doamnă Sesemann, pe calul ei alb, străjuită de cele două călăuze. Se miră când văzu ce bine arată nepoata ei și întrebă de ce nu stă în scaunul cu rotile.
Clara sări în picioare și începu să umble prin fața bunicii, care începu să râdă și să plângă de bucurie și emoție.
Bunica voi să-i trimită imediat o telegramă fiului ei, să vină cât mai repede de la Paris, să-și vadă fiica vindecată. Călăuzele plecaseră însă, așa că bunicul îl chemă pe Peter printr-un fluierat puternic. Bunica scrise repede telegrama și băiatul porni în fugă la vale, să o ducă la poștă.
Pe drum Peter îl întâlni chiar pe domnul Sesemann, firește, fără a ști că este chiar tatăl Clarei. Voise să le facă o surpriză bunicii și Clarei și nu anunțase că sosește. Îl întrebă pe Peter dacă pe acea carare de munte ajunge la cabana unui bătrân ce locuiește cu nepoțica lui. Peter nici nu putu să vorbească, ci se prăvăli mai departe la vale. Credea că acesta era polițistul venit de la Frankfurt să ancheteze distrugerea scaunului ! Până ajunse jos, pierdu și telegrama. Porni necăjit înapoi, către turma lui.
Domnul Sesemann începu și el să plângă când își văzu fata mergând. Îi mulțumi călduros bunicului pentru grija pe care i-o purtase Clarei. În acest timp, bunica îl văzu pe Peter și îl chemă la ei. Peter, înfricoșat, întrebă dacă nu se mai putea repara scaunul. Bunicul o lămuri pe doamna Sesemann că el dăduse vânt scaunului la vale și îi explică și de ce.
În loc să-l certe ori să-l pedepsească, bunica îi spuse lui Peter că nu e supărată pe el, fiindcă, în loc să-i facă un rău Clarei, el îi făcuse un bine. O făcuse să se străduiască să meargă și, cu ajutorul bunicului și al lui Heidi fetița munților, izbutise până la urmă.
Dacă văzu așa, Peter mărturisi și că pierduse telegrama. Bunica nu se supără, ba, mai mult, îl întrebă ce dar ar vrea să capete. Modest, Peter alese să primească zece bănuți. Bunica îi dădu mult mai mult și promise că îi va avea săptămânal, toată viața lui, fiindcă îl va trece în testament.
Mâncară, apoi coborâră pînă la cabana bunicii lui Peter. Cu acest prilej, bătrâna oarbă o cunoscu pe bunica Clarei. Află de la ea că nu o vor mai lua pe Heidi fetița munților la Frankfurt, ci vor veni cât mai des în vizită în Elveția.
Înainte de despărțire, Clara plânse amarnic, fiindcă îi părea rău să părăsească locul acela minunat, dar Heidi fetița munților o liniști, spunându-i că în primăvara următoare va urca iar pe munte cu ea, cu Peter și cu căprițele.
Clara sări în picioare și începu să umble prin fața bunicii, care începu să râdă și să plângă de bucurie și emoție.
Bunica voi să-i trimită imediat o telegramă fiului ei, să vină cât mai repede de la Paris, să-și vadă fiica vindecată. Călăuzele plecaseră însă, așa că bunicul îl chemă pe Peter printr-un fluierat puternic. Bunica scrise repede telegrama și băiatul porni în fugă la vale, să o ducă la poștă.
Pe drum Peter îl întâlni chiar pe domnul Sesemann, firește, fără a ști că este chiar tatăl Clarei. Voise să le facă o surpriză bunicii și Clarei și nu anunțase că sosește. Îl întrebă pe Peter dacă pe acea carare de munte ajunge la cabana unui bătrân ce locuiește cu nepoțica lui. Peter nici nu putu să vorbească, ci se prăvăli mai departe la vale. Credea că acesta era polițistul venit de la Frankfurt să ancheteze distrugerea scaunului ! Până ajunse jos, pierdu și telegrama. Porni necăjit înapoi, către turma lui.
Domnul Sesemann începu și el să plângă când își văzu fata mergând. Îi mulțumi călduros bunicului pentru grija pe care i-o purtase Clarei. În acest timp, bunica îl văzu pe Peter și îl chemă la ei. Peter, înfricoșat, întrebă dacă nu se mai putea repara scaunul. Bunicul o lămuri pe doamna Sesemann că el dăduse vânt scaunului la vale și îi explică și de ce.
În loc să-l certe ori să-l pedepsească, bunica îi spuse lui Peter că nu e supărată pe el, fiindcă, în loc să-i facă un rău Clarei, el îi făcuse un bine. O făcuse să se străduiască să meargă și, cu ajutorul bunicului și al lui Heidi fetița munților, izbutise până la urmă.
Dacă văzu așa, Peter mărturisi și că pierduse telegrama. Bunica nu se supără, ba, mai mult, îl întrebă ce dar ar vrea să capete. Modest, Peter alese să primească zece bănuți. Bunica îi dădu mult mai mult și promise că îi va avea săptămânal, toată viața lui, fiindcă îl va trece în testament.
Mâncară, apoi coborâră pînă la cabana bunicii lui Peter. Cu acest prilej, bătrâna oarbă o cunoscu pe bunica Clarei. Află de la ea că nu o vor mai lua pe Heidi fetița munților la Frankfurt, ci vor veni cât mai des în vizită în Elveția.
Înainte de despărțire, Clara plânse amarnic, fiindcă îi părea rău să părăsească locul acela minunat, dar Heidi fetița munților o liniști, spunându-i că în primăvara următoare va urca iar pe munte cu ea, cu Peter și cu căprițele.
Sfârșitul povestirii pe scurt a cărții Heidi fetița munților
Citește povestiri pe scurt de lecturi pentru orice vârstă !
Felicitari 10/10 pentru aceasta carte
RăspundețiȘtergereMulțumesc frumos! ☺
ȘtergereMulțumesc!🌸
RăspundețiȘtergereCu plăcere!
Ștergere