roman de JACK LONDON
Partea a II-a
Haita de lupi plecă mai departe prin sălbăticia înghețată, lipsită de viață, în căutarea hranei. În fruntea haitei se aflau lupoaica, șeful cel tânăr al haitei și șeful cel bătrân și chior. Amândoi îi făceau curte și între ei era o rivalitate a cărei furie se revărsa asupra unui al treilea mascul.
Un lup tânăr, de numai trei ani, cu o forță și un curaj neobișnuite, se amesteca mereu printre ei, încercând să atragă atenția lupoaicei. Aceasta mârâia și îi mușca, respingându-i pe toți trei. Deocamdată, foamea era mult mai puternică decât chemarea dragostei.
După câteva zile de goană, în care nu întâlniseră nici o vietate, întâlniră o turmă de elani. Vânară unul, apoi și alții, până ce foamea dispăru. Curtea celor trei pretendenți ai lupoaicei deveni tot mai asiduă, până când lupul de trei ani îl atacă pe șeful cel bătrân. Șeful cel tânăr intră în luptă de partea celui bătrân și îl uciseră pe cel mai tânăr, sub privirile mulțumite ale lupoaicei. Îi venise vremea și știa că se luptau pentru a o cuceri pe ea.
La sfârșitul luptei, pe când își lingeau rănile, cel cu mai multă experiență profită de neatenția celui mai tânăr pentru a scăpa și de celălalt rival. Își înfipse colții în gâtul lui, deschizându-i vâna cea mare.
Chiorul se apropie de lupoaica cea roșcată și aceasta nu îl mai respinse. Goniră împreună zile și zile în șir. După o vreme, lupoaica începu să caute ceva, neliniștită. Umblară mult timp, până găsiră ceva pe placul ei, o văgăună pitită într-un mal de pământ lutos. Într-o zi, lupoaica nu mai ieși cu chiorul la vânat. Când acesta se întoarse acasă, la vizuină, ea îl goni și el dormi în prag, ascultând scâncetele ce se auzeau dinăuntru.
A doua zi, lupul văzu cele cinci ghemotoace micuțe pe care lupoaica le apăra cu strășnicie, căci știa ea că mai există printre lupi tați care își mâncau puii. Lupul plecă să vâneze și îi aduse și ei, până când aceasta înțelese că nu e un pericol pentru pui și îl lăsă să se apropie.
Dintre cei cinci pui numai unul era cenușiu, lup curat ca tatăl lor, ceilalți patru erau roșcați, ca mama. Puiul cenușiu fusese primul care explorase vizuina. Se apropiase de peretele luminos prin care îl vedea pe tatăl său că dispare, dar botul mamei îl trimisese dureros la locul său din fundul vizuinii. Puiul cenușiu fusese cel mai sălbatic și cel mai bătăuș din culcuș, dar și cel mai rezistent la perioada de foamete care urmă. Când se încheie, rămăsese numai el dintre cei cinci pui.
Lupoaica începu și ea să părăsească vizuina, în căutarea de hrană. Rămas singur, puiul cenușiu se rostogoli din văgăună. Ajunse în cuibul unei păsări-ptarmigan și înghiți pe loc cei șapte puișori, apoi încercă să o doboare pe mama lor, care venise să îl pedepsească. Nu reuși, era încă prea mic. Căpătă totuși curaj și merse mai departe. Nimeri în apa râului și ieși cu greu la mal, învățând că și lucrurile fără viață sunt periculoase și nu trebuie să aibă încredere în ele.
Puiul cenușiu își aminti de mama și de vizuină. În căutarea lor fu atacat de o nevăstuică, ce îl înhăță de gât, căutând să-i bea sângele. Noroc că apăru mama lui și o mâncară ei pe nevăstuică. În altă zi, cei doi uciseră un pui de râs, apoi pe mama lui, care venise la vizuina lor să se răzbune. Puiul cenușiu învăță astfel cea mai importantă lege a vieții sălbăticiunilor: mănâncă ori vei fi mâncat.
Un lup tânăr, de numai trei ani, cu o forță și un curaj neobișnuite, se amesteca mereu printre ei, încercând să atragă atenția lupoaicei. Aceasta mârâia și îi mușca, respingându-i pe toți trei. Deocamdată, foamea era mult mai puternică decât chemarea dragostei.
După câteva zile de goană, în care nu întâlniseră nici o vietate, întâlniră o turmă de elani. Vânară unul, apoi și alții, până ce foamea dispăru. Curtea celor trei pretendenți ai lupoaicei deveni tot mai asiduă, până când lupul de trei ani îl atacă pe șeful cel bătrân. Șeful cel tânăr intră în luptă de partea celui bătrân și îl uciseră pe cel mai tânăr, sub privirile mulțumite ale lupoaicei. Îi venise vremea și știa că se luptau pentru a o cuceri pe ea.
La sfârșitul luptei, pe când își lingeau rănile, cel cu mai multă experiență profită de neatenția celui mai tânăr pentru a scăpa și de celălalt rival. Își înfipse colții în gâtul lui, deschizându-i vâna cea mare.
Chiorul se apropie de lupoaica cea roșcată și aceasta nu îl mai respinse. Goniră împreună zile și zile în șir. După o vreme, lupoaica începu să caute ceva, neliniștită. Umblară mult timp, până găsiră ceva pe placul ei, o văgăună pitită într-un mal de pământ lutos. Într-o zi, lupoaica nu mai ieși cu chiorul la vânat. Când acesta se întoarse acasă, la vizuină, ea îl goni și el dormi în prag, ascultând scâncetele ce se auzeau dinăuntru.
A doua zi, lupul văzu cele cinci ghemotoace micuțe pe care lupoaica le apăra cu strășnicie, căci știa ea că mai există printre lupi tați care își mâncau puii. Lupul plecă să vâneze și îi aduse și ei, până când aceasta înțelese că nu e un pericol pentru pui și îl lăsă să se apropie.
Dintre cei cinci pui numai unul era cenușiu, lup curat ca tatăl lor, ceilalți patru erau roșcați, ca mama. Puiul cenușiu fusese primul care explorase vizuina. Se apropiase de peretele luminos prin care îl vedea pe tatăl său că dispare, dar botul mamei îl trimisese dureros la locul său din fundul vizuinii. Puiul cenușiu fusese cel mai sălbatic și cel mai bătăuș din culcuș, dar și cel mai rezistent la perioada de foamete care urmă. Când se încheie, rămăsese numai el dintre cei cinci pui.
Lupoaica începu și ea să părăsească vizuina, în căutarea de hrană. Rămas singur, puiul cenușiu se rostogoli din văgăună. Ajunse în cuibul unei păsări-ptarmigan și înghiți pe loc cei șapte puișori, apoi încercă să o doboare pe mama lor, care venise să îl pedepsească. Nu reuși, era încă prea mic. Căpătă totuși curaj și merse mai departe. Nimeri în apa râului și ieși cu greu la mal, învățând că și lucrurile fără viață sunt periculoase și nu trebuie să aibă încredere în ele.
Puiul cenușiu își aminti de mama și de vizuină. În căutarea lor fu atacat de o nevăstuică, ce îl înhăță de gât, căutând să-i bea sângele. Noroc că apăru mama lui și o mâncară ei pe nevăstuică. În altă zi, cei doi uciseră un pui de râs, apoi pe mama lui, care venise la vizuina lor să se răzbune. Puiul cenușiu învăță astfel cea mai importantă lege a vieții sălbăticiunilor: mănâncă ori vei fi mâncat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Vizitele voastre mă bucură, părerile voastre mă interesează. Vă mulțumesc !