nuvelă de LIVIU REBREANU
...Și catastrofa se dezlănţui. Când regimentul său fu trimis pe teatrul de război din Transilvania, David Pop avu de ales între datorie şi uciderea fraţilor săi români. Camarazii săi unguri nu îl mai băgau în seamă și vorbeau între ei despre strivirea valahilor.
David invoca în gând necesitatea îndeplinirii datoriei, pentru a-şi linişti conştiinţa. Se întâlnise ceva mai înainte cu fostul său coleg care îi spusese că va trece la români cu prima ocazie. Se întâlni acum cu un altul care îi spuse că, deşi român, trebuie să-şi respecte jurământul militar şi să lupte cu "duşmanul", cu românii, adică. Începu să se roage în fiecare seară, cerând un ajutor supranatural.
Porniră spre Făgăraş. Ajuns în localitatea de destinaţie David se odihni, apoi citi cu ochii scăldaţi în lacrimi scrisoarea primită de la Elvira, soţia lui. Soldaţii unguri porniră să lucreze la tranşee. David, ca niciodată, nu se sinchisea de ce fac oamenii lui. I se făcu dor de acasă, se plimba cu gândul prin Năsăud, parcă îşi vedea şi îşi auzea soţia şi copilul. Numai câte o înjurătură spusă în ungureşte îl mai trezea la realitate. La un moment dat îi păru rău că nu putuse să rămână în starea aceea în care cuvântul "datorie" îi liniştea toate temerile. Acum suna ca o vorbă goală. Privea locurile unde se afla şi se bucura şi îi erau tare dragi şi simţea că i se umflă inima de frumuseţea priveliştii Ardealului.
Înfruntarea cu românii începu. În primele lupte, fostul coleg care voia să fugă la români fu ucis de un glonte primit drept în frunte. Cel care spunea că va lupta cu românii, împlinindu-şi datoria, se predă la români, reuşind astfel să supravieţuiască. Nedreptatea sorţii îl îngrozi pe David și se înspăimântă, neştiind ce să mai facă.
Până la urmă hotărî să-şi facă datoria, amuţindu-şi conştiinţa şi blestemând soarta afurisită, împotriva căreia nu ai ce să faci. Începu lupta şi ordonă servanţilor mitralierei să tragă în fraţii lui români. Inima îi fu spintecată de zgomotul maşinii ucigaşe şi rămase tăcut şi nemişcat, dar servanţii unguri traseră fără a-i mai aştepta ordinele.
Deodată David îşi dori să fie nimerit de un glonţ şi să se sfârşească odată. Scoase scrisoarea Elvirei şi începu să o citească de parcă ar fi fost singur. Când fu înşfăcat de români, îşi spuse în gând că e bine că s-a sfârşit. Când fu împuşcat în piept şi simţi că moare, mai spuse două vorbe, că e frate român. Stârni astfel furia plutonierului român în care trăsese cinci ceasuri cu mitraliera. Acesta sări sălbatic şi îi zdrobi capul cu patul puştii. Soldaţii azvârliră deoparte trupul lui David, ca pe o zdreanţă...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Vizitele voastre mă bucură, părerile voastre mă interesează. Vă mulțumesc !