povestiri de CALISTRAT HOGAȘ
Volumul ”Pe drumuri de munte”
Ciclul ”În munții Neamțului”
Urmare la Spre Nichit
O bună bucată de vreme călătorul merse având în minte mustățile de pe botul ascuțit al babei și gușa fiică-si. După un timp, locul acestor gânduri fu luat de meditații filosofice privind măreția și frumusețea naturii. Autorul se gândea la înțelesurile tainice pe care le au o floare răsărind dintre straturile de frunze moarte, cântecul mierloiului, solemnul răsărit al soarelui.
Deodată Pisicuța simți nu se știe ce în aer, se sperie și nu mai vru să meargă înainte. probabil trecuse mai înainte vreo fiară pe acolo. Scriitorul înfășură capul iepei în prosopul său de drum și o ajută să pășească mai departe. Prosopul mirosea a de toate, a ceapă și a usturoi, a brânză și a opinci, așa că Pisicuța nu mai simți alte mirosuri și își văzu de drum.
Când soarele i se așeză ”drept inimă”, adică atunci când sosi vremea prânzului, călătorul căută în desagi după mâncare, dar nu mai găsi aproape nimic și îi era o foame de ar fi mâncat un urs întreg ! Cu toată foamea, pe scriitor îl umflă râsul amintindu-și o întâmplare. Se afla pe munte cu un botanist și cu soția acestuia. Botanistul o luase mult înainte, zburând din buruiană în buruiană. Soția, obosită, dădea zor să îl găsească. Ajungând pe o mică culme, îl văzură în vale, întins pe burtă în iarbă. Speriați că a căzut și i s-a întâmplat ceva, fugiră către el. Când colo, botanistul ”păștea” plăntuțe acrișoare de măcrișul-iepurelui, care stinge setea, căci apă nu era pe acolo. Însetați și obosiți cei doi se întinseră și ei și începură să... pască !
Revenit la realitate, autorul se uită în jurul său, dar nici gând de măcrișul-iepurelui. Noroc că zări mai departe un călugăr slab, cu părul cărunt, ce purta la șold o traistă umflată. Părintele Ghermănuță venise tocmai de la schitul Nichit, ca să culeagă ciuperci. Autorul îi ceru să îi vândă și lui, iar călugărul răsturnă traista plină cu hribi.
Călugărul aprinse un foc și puseră hribii la fript. Autorul asculta cu drag simfonia vântului, a apelor și a păsărilor, la care se adăuga sfârâitul hribilor pe jăratec. Când hribii fură gata, părintele Ghermănuță scoase din traistă și o pâine mare, începută, din care căzură o mulțime de furnici. Din sân scoase o sticluță cu rachiu de cel bun și îl îndemnă pe scriitor să bea, apoi se aduse și aduse apă de la pârâu, în tingirea pe care o avusese sub învelitoarea comănacului și o purtase pe cap până atunci.
Hotărât să ospețească și el la schitul Nichit, autorul porni la drum în urma călugărului, care se strecura ca o șopârlă prin desișuri. Ajunseră la schitul celor nouă călugări când se înnoptase. Merseră în chilia micuță a călugărului. Chilia îi plăcu scriitorului și îi spuse călugărului că, poate, când va îmbătrâni se va călugări și el. Acesta spuse că nu e ușor, călugăria are și ea necazurile și greutățile ei.
Paărintele Ghermănuță întinse masa și puse de mâncare, iar alături șipul cu rachiu. Mâncară și, mai ales, băură, până când începură să cânte cântece bisericești. Când se auzi toaca de miezul nopții, părintele Ghermănuță căzu, răpus de somn.
A doua zi dimineață, scriitorul fu cuprins de dor de ducă și porni mai departe.
Urmare la Spre Nichit
O bună bucată de vreme călătorul merse având în minte mustățile de pe botul ascuțit al babei și gușa fiică-si. După un timp, locul acestor gânduri fu luat de meditații filosofice privind măreția și frumusețea naturii. Autorul se gândea la înțelesurile tainice pe care le au o floare răsărind dintre straturile de frunze moarte, cântecul mierloiului, solemnul răsărit al soarelui.
Deodată Pisicuța simți nu se știe ce în aer, se sperie și nu mai vru să meargă înainte. probabil trecuse mai înainte vreo fiară pe acolo. Scriitorul înfășură capul iepei în prosopul său de drum și o ajută să pășească mai departe. Prosopul mirosea a de toate, a ceapă și a usturoi, a brânză și a opinci, așa că Pisicuța nu mai simți alte mirosuri și își văzu de drum.
Când soarele i se așeză ”drept inimă”, adică atunci când sosi vremea prânzului, călătorul căută în desagi după mâncare, dar nu mai găsi aproape nimic și îi era o foame de ar fi mâncat un urs întreg ! Cu toată foamea, pe scriitor îl umflă râsul amintindu-și o întâmplare. Se afla pe munte cu un botanist și cu soția acestuia. Botanistul o luase mult înainte, zburând din buruiană în buruiană. Soția, obosită, dădea zor să îl găsească. Ajungând pe o mică culme, îl văzură în vale, întins pe burtă în iarbă. Speriați că a căzut și i s-a întâmplat ceva, fugiră către el. Când colo, botanistul ”păștea” plăntuțe acrișoare de măcrișul-iepurelui, care stinge setea, căci apă nu era pe acolo. Însetați și obosiți cei doi se întinseră și ei și începură să... pască !
Revenit la realitate, autorul se uită în jurul său, dar nici gând de măcrișul-iepurelui. Noroc că zări mai departe un călugăr slab, cu părul cărunt, ce purta la șold o traistă umflată. Părintele Ghermănuță venise tocmai de la schitul Nichit, ca să culeagă ciuperci. Autorul îi ceru să îi vândă și lui, iar călugărul răsturnă traista plină cu hribi.
Călugărul aprinse un foc și puseră hribii la fript. Autorul asculta cu drag simfonia vântului, a apelor și a păsărilor, la care se adăuga sfârâitul hribilor pe jăratec. Când hribii fură gata, părintele Ghermănuță scoase din traistă și o pâine mare, începută, din care căzură o mulțime de furnici. Din sân scoase o sticluță cu rachiu de cel bun și îl îndemnă pe scriitor să bea, apoi se aduse și aduse apă de la pârâu, în tingirea pe care o avusese sub învelitoarea comănacului și o purtase pe cap până atunci.
Hotărât să ospețească și el la schitul Nichit, autorul porni la drum în urma călugărului, care se strecura ca o șopârlă prin desișuri. Ajunseră la schitul celor nouă călugări când se înnoptase. Merseră în chilia micuță a călugărului. Chilia îi plăcu scriitorului și îi spuse călugărului că, poate, când va îmbătrâni se va călugări și el. Acesta spuse că nu e ușor, călugăria are și ea necazurile și greutățile ei.
Paărintele Ghermănuță întinse masa și puse de mâncare, iar alături șipul cu rachiu. Mâncară și, mai ales, băură, până când începură să cânte cântece bisericești. Când se auzi toaca de miezul nopții, părintele Ghermănuță căzu, răpus de somn.
A doua zi dimineață, scriitorul fu cuprins de dor de ducă și porni mai departe.
Găsești aici textul întreg!
Urmează Singur
Citește povestiri pe scurt de lecturi pentru orice vârstă !
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Vizitele voastre mă bucură, părerile voastre mă interesează. Vă mulțumesc !