4 august 2018

MIZERABILII. Povestire pe scurt (49)

roman de VICTOR HUGO

PARTEA a IV-a IDILA DIN STRADA PLUMET ȘI EPOPEEA DIN STRADA SAINT-DENIS

CARTEA a VII-a ARGOUL

Capitolul I Originile

În pofida unor critici, naratorul se preocupă de argou. Nu se poate studia cea mai de jos pătură a societății fără a-i cunoaște limbajul. Acesta este argoul. Format din cuvinte obișnuite cărora li s-a schimbat înțelesul și din cuvinte nou formate, neînțelese de oamenii obișnuiți, argoul este limbajul mizeriei.

De altfel, fiecare categorie umană își are argoul ei: negustorul, actorul, tipograful, marinarul, diplomatul, medicul. Fiecare își are limbajul ei specific, care este ca un argou. Algebra, botanica, poezia, fiecare își are argoul ei. Argoul adevărat este însă limbajul mizeriei. Mizerabilii folosesc argoul ca pe o armă împotriva restului societății.
Istoriograful trebuie să cunoască și argoul, căci istoria evenimentelor se împletește strâns cu istoria moravurilor și a ideilor, cu istoria vieții ascunse a popoarelor.
Limba vorbită de mizerabili este o cârjă ce poate deveni oricând măciucă, înveninată de otrăvitori, înnegrită de incendiatori, înroșită de ucigași.
În fond oamenii se împart numai în două categorii: luminați și întunecați. Numai învățământul, știința, le pot aduce lumina celor întunecați.

II Rădăcinile

Argoul este limba întunecaților. Cuvintele limbii obișnuite sunt schimonosite dar expresive și metaforele atât de grăitoare încât le-au folosit și poeți ca Villon. ”Antan”, din versul ”Mais ou sont les neiges d'antan?”, este un cuvânt din argou și înseamnă ”de anul trecut”sau ”de altădată”.
Lăsând la o parte aspectul vulgar al argoului, argoul merită să fie studiat din punct de vedere pur literar. În argou se pot regăsi provensala, spaniola, italiana, dar și engleza, germana, basca, celtica.
Cuvintele pure de argou par a fi ieșit direct din sufletul omului: le taule – călăul, le sabri – frica, le taf – fuga, le rabouin – dracul. Metafora este și mai expresivă, ea spune ceea ce vrea omul să ascundă: devisser le coco – a suci gâtul, il pleut des hallebardes – plouă cu baltage, adică plouă tare, cu găleata. Cuvintele se schimbă permanent, de îndată ce sunt înțelese.
Nicăieri nu se vorbește mai mult în argou și nu se nasc cuvinte noi ca în închisoare. Dacă pușcăria este un iad, atunci condamnatul este un fagot – un buștean ce arde în focul iadului.

III Argoul care plânge și argoul care râde

În închisori predomină cântecele de jale, dar au apărut și unele vesele, semn că răufăcătorii și-au pierdut sentimentul criminalității lor. Chiar și o anumită categorie de literați încurajează prin scrierile lor această inconștiență. Revoluția franceză, însă, s-a ridicat, a închis ușa răului și a deschis-o pe cea a binelui.

IV Cele două datorii: a veghea și a spera

Nu înseamnă însă că a dispărut orice primejdie socială. Societatea trebuie să aibă grijă de mulțimile sărace și neștiutoare. Să deschidă școli, să creeze locuri de muncă, să-i lumineze pe cei nevoiași. Aceasta înseamnă progres.

* * *

Urmează Mizerabilii (50)

Citește povestiri pe scurt de lecturi pentru orice vârstă!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu