2 august 2018

MIZERABILII. Povestire pe scurt (30)

roman de VICTOR HUGO

PARTEA a III-a MARIUS

Cartea întâi PARISUL VĂZUT ÎN ATOMUL LUI

I Parvulus (Micuțul)

Copilul caracteristic Parisului era ștrengarul (”gavroche” în limba franceză). Având între șapte și treisprezece ani, era prost îmbrăcat și prost hrănit, dar era vesel. Trăgea din lulea, înjura, colinda cârciumile, cunoscând toți hoții și toate femeile de stradă. Inima lui era însă bună și sufletul – curat.

II Câteva semne particulare

Uneori ștrengarul avea o cămașă, dar numai una; avea pantofi, dar fără pingele; câteodată avea și o locuință, împreună cu ai lui, dar prefera strada.
Aducea o birjă cui îi trebuia, cobora scara trăsurilor, trecea strada pe câte cineva, toate pentru câțiva bănuți.
Ștrengarul era mereu voios și avea chiar vorbe de spirit.

III Are haz

Cei câțiva bănuți îi plăteau seara intrarea la teatru. Se simțea acolo ca în rai.
Nu îl mira nimic, nu îl speria nimic. Își bătea joc de superstiții, lua în râs misterele, caricaturiza declamările epice și demasca ifosele.

IV Poate fi folositor

Ștrengarul nu era, totuși un nepăsător. Vedea totul în jurul său și avea să fie un om al destinului atunci când avea să crească mare.

V Hotarul lui

Ștrengarului îi plăcea orașul, dar și împrejurimile liniștite ale acestuia. Acolo, cete de copii trăgeau chiulul de la școală, cântau și se bucurau de viață. Acolo se jucau cu bilele, acolo mâncau cireșe. pentru ei, acolo era capătul lumii.

VI Puțină istorie

În acea epocă, Parisul era plin de copii vagabonzi, culeși mereu de raziile poliției. Numeroase familii sărace se destrămau, lăsând copiii pe stradă. Celor puternici le convenea faptul că copiii săraci nu învățau carte. Puteau fi folosiți la munci grele și prost plătite. De multe ori copiii dispăreau de pe stradă, vânați de poliție, nu se știe în ce scopuri. Uneori erau luați și copii care aveau părinți. Părinții se luptau cu poliția, dar tribunalele îi condamnau tot pe ei.

VII Ștrengarul parizian și-ar avea locul în castele Indiei

Ștrengarii parizieni fac parte dintr-un fel de castă, în care nu putea să intre oricine. Ei își acordau respect unul altuia din motive foarte ciudate: fiindcă unul văzuse un om căzând de la mare înălțime, altul fusese de față când se răsturnase o diligență și așa mai departe.
Erau apreciați și ștrengarii necredincioși, care nu luau în seamă religia. Se duceau fără teamă la toate execuțiile  și porecleau ghilotina în toate felurile. Foarte respectați erau cei care se tăiaseră adânc, stângacii și cei care se uitau cruciș.

VIII În care vom citi un cuvânt fermecător al ultimului rege

Vara, ștrengarul se scălda ca o broască în Sena, în ciuda împotrivirii polițiștilor.
Uneori ștrengarul știa să citească și chiar să și scrie. Era gata să și deseneze. În anii aceia se străduia să deseneze pe ziduri pere, simbolul siluetei obeze a regelui Ludovic-Filip. Odată, unuia i-a desenat o pară pe zid însuși regele, care i-a atras politicos atenția asupra acestui fapt..
Ștrengarul nu putea suferi preoții și cunoștea toți polițiștii din Paris, pe fiecare după defectul său principal.

IX Sufletul de altădată al Galiei

Regăsită la  Molière și Beaumarchais, ștrengăria era o sclipire a spiritului galic. Din ea și-au tras seva autori celebri, cum ar fi Voltaire.
Ștrengarul parizian era, în același timp, cuviincios, zeflemist și obraznic. Ochii lui frumoși erau plini de deșteptăciune. Era iute de picior și viteaz până la eroism.

X Ecce Paris, ecce homo (Iată Parisul, iată omul)

Ștrengarul parizian era, în același timp, o binefacere și o suferință. Suferința trebuia să fie înlăturată prin lumina învățăturii.
Parisul era o lume ce cuprindea tot ce putea cuprinde o lume. Trebuia să aibă și copii luminați.

XI A glumi, a domni

Parisul dădea tonul în lume, râsul lui se întindea pe tot pământul, revoluția lui a eliberat lumea întreagă. Cărțile sale, arta sa, știința sa au fost model pentru lumea întreagă.

XII Viitorul mocnind în popor

Poporul parizian, poporul de adulți, a rămas tot ștrengar. Numit prostime, desculț și analfabet, trebuia să primească și el lumina învățăturii, drepturile omului, adevărul.

XIII Micul Gavroche

La vreo opt-nouă ani de când Cosette fusese eliberată de Jean-Valjean din ghearele Thenardierilor, familia Jondrette din Casa Gorbeau avea un băiat de vreo unsprezece ani.
Prost îmbrăcat și palid, părea un orfan, deși avea și mamă și tată și două surori mai mari. Niciunul nu îl iubea, așa că trăia pe stradă și trecea arareori să-i vadă. Când se ducea, maică-sa, care nu își iubea decât fetele, îl întreba de ce venise.
Micul Gavroche, căci așa i se spunea, pleca înapoi pe stradă și trăia mai departe lipsit de iubire.

* * *

Urmează Mizerabilii (31)

Citește povestiri pe scurt de lecturi pentru orice vârstă!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu