DON QUIJOTE. Povestire pe scurt (30)

roman de MIGUEL DE CERVANTES

PARTEA a II-a

Capitolul XLIII

Despre lucruri întâmplate lui Sancho în drum, împreună cu altele cum nu se poate mai minunate

Chiar dacă se grăbea să-și revadă stăpânul, pe Don Quijote, Sancho se mai opri în drum, așa că îl prinse noaptea înainte de a ajunge. Ieși de pe drumul mare, cu gândul să-și găsească un loc de odihnă.  Fostul diriguitor de ostrov căzu, însă, cu asin cu tot, într-o groapă mare și întunecoasă.

Dimineață, Sancho privi și înțelese că nu era posibil să iasă pe unde căzuse. El văzu într-o parte o deschizătură, pe care o lărgi cu ajutorul unei pietre. Își luă asinul și trecu într-o încăpere largă a unei peșteri. La capătul ei, în depărtare, se zărea o rază de lumină și Sancho se îndreptă spre ea.

Chiar în acest timp, Don Quijote ieși cu Rocinante să se plimbe și se opri la marginea unei gropi adânci. Îi auzi pe Sancho văicărindu-se și pe asin zbierând, așa că îi strigă scutierului său că se duce la castel să aducă ajutoare. Le aduse și oamenii îi scoaseră pe cei doi cu mare greutate la lumina zilei. Ajuns la castel, Sancho căzu în genunchi înaintea ducelui și ducesei și le spuse, cu vorbe multe, că nu este vrednic să conducă ostrovul Barataria și se întoarce să-i fie iar scutier lui Don Qujote.

Capitolul XLIV

Despre despărțirea lui Don Quijote de duce și ducesă și despre ceea ce i se întâmplă apoi în drum spre Barcelona

Cavaler și scutier, porniră la drum spre Barcelona. Sancho era tare mulțumit, căci vătaful ducelui îi dăduse două sute de galbeni pentru drum. Merseră ei vreo șase zile, fără a păți nimic deosebit. În noaptea celei de-a șasea zile se opriră într-un desiș. Sancho se culcă și adormi imediat, dar cavalerul rămase treaz. Se gândea cu necaz că Sancho nu își dăduse decât vreo cinci lovituri cu biciul din cele trei mii, câte trebuiau ca să o dezlege pe Dulcineea de vrăji.

Cavalerul se duse și încercă să-i dezlege brâul lui Sancho, cu gândul să- dea el niște lovituri cu frâul lui Rocinante. Scutierul se trezi și nu se lăsă lovit, strigând că o condiție a dezlegării de vrăji era să-și dea singur loviturile, când va voi el. Se îndepărtă printre copaci, dar avu surpriza să descopere o mulțime de oameni spânzurați de crăci.

Dimineață, surpriza le fu și mai mare, văzându-se înconjurați de vreo patruzeci de tâlhari, care luară de la ei tot ce putură. Tocmai când era să-l caute pe Sancho prin haine, apăru căpetenia tâlharilor, care îi opri, așa că banii de la duce rămaseră la scutier.

Mirat de înfățișarea și armele cavalerului, căpetenia spuse că este Roque Guinart. Cavalerul își spuse și el numele, iar Roque își aminti că auzise câte ceva despre acest biet smintit. Nu apucară să schimbe câteva vorbe că sosi o fată bogat înveșmântată. Ea îi spuse lui Roque că un bărbat îi promisese să o ia de nevastă, dar se pregătea acum să se însoare cu alta. Ea îl împușcase și acum voia ca Roque să o treacă în Franța.

Roque porni cu fata să vadă dacă îl omorâse pe iubitul ei sau mai trăia. Îl găsiră cu slugile lui, abia trăgându-și răsuflarea. Omul nu voise să se însoare cu alta, fata fusese geloasă degeaba. Nici nu spuse bine toate acestea și își dădu sufletul. Disperată fata, spuse că se duce la mănăstire, să trăiască acolo până la moarte.

Reîntors la don Quijote, Roque îi povesti totul. Când isprăvi, oamenii săi aduseră o ceată de drumeți pe care îi opriseră din drum. Erau doi cavaleri, căpitani în oastea spaniolă, doi hagii și soția viceregelui din Neapole. Se duceau la Barcelona să se îmbarce către Sicilia. Roque le luă o parte din banii pe care îi aveau cu ei și le dădu drumul. Scrise apoi o scrisoare către un prieten din Barcelona, pe care îl anunță că va sosi acolo împreună cu Don Quijote.

Capitolul XLV

Despre ceea ce i se întâmplă lui Don Quijote la intrarea lui în Barcelona, împreună cu alte lucruri, mai mult adevărate decât înțelepte

În noaptea din ajunul sărbătorii de Sfântul Ion, Roque îi lăsă pe cei doi la marginea Barcelonei și se despărți de ei îmbrățișându-i.

Cei doi nu mai văzuseră marea până atunci, așa că acum se minunară de cât de întinsă este. Le plăcură galerele, împodobite cu steaguri și stegulețe, rămaseră uimiți de bubuitul tunurilor și de fumul armelor din care trăgeau oștenii de pe galere.

Uimirea le fu însă și mai mare când o ceată de cavaleri  îi înconjurară, slăvindu-l pe Don Quijote. Căpetenia lor spuse că este prietenul lui Roque Guinart și îi conduse la casa lui, o preafrumoasă casă de cavaler avut.

* * * 

Urmează Don Quijote (31)

Citește povestiri pe scurt de lecturi pentru orice vârstă !