DON QUIJOTE. Povestire pe scurt (29)

roman de MIGUEL DE CERVANTES

PARTEA a II-a

Capitolul XL

Despre ceea ce i s-a întâmplat lui Sancho Panza pe când își cerceta ostrovul

Sâcâit de judecăți și foame, Sancho Panza, fost scutier al lui Don Quijote, acum mare conducător de ostrov, începu să-i bodogănească pe cei care veneau la judecată, dar mai ales pe doctorul care nu îl lăsase să mănânce. Acesta îi făgădui că va cina în acea seară, iar Sancho spuse că nu vrea bucate alese, el se mulțumește cu carne de capră și de vacă, cu pastramă, cu napi și ceapă.

Vorbind cu multă înțelepciune, spre mirarea celorlalți, Sancho îi îndemnă că plece împreună cu el  în cercetare prin ostrov, fiindcă voia să-l curețe de leneși. Se înserase când porniră Sancho, vătaful, sfetnicul de taină, sufragiul și cronicarul, împreună cu o sumedenie de poterași și de diaci.

Nu merseră prea mult și dădură de doi inși care se băteau. Ieșiseră de la o casă de joc. Unul era jucător necinstit, celălalt chibiț incorect. Primul măsluise cărțile, iar celălalt îl ajutase să câștige. La plecare, chibițul ceruse mai mulți galbeni decât voia măsluitorul să-i dea și ajunseseră la bătaie. Sancho îi porunci măsluitorului să-i dea celuilalt o sută de galbeni, iar chibițului îi spuse să ia banii și să plece din ostrov, că este surghiunit pe zece ani.

Întâlniră și un tânăr care, de îndată ce îi văzu, o luă la fugă. Străjerii îl prinseră și îl închiseră, bănuind că avea el ceva de ascuns dacă fugise așa.

Veniră apoi doi străjeri care aduceau o fată îmbrăcată bărbătește. Nimeni nu știa cine este, nici chiar cei puși de duce să-i joace renghiuri lui Sancho Panza. Fata spuse că este fiica lui Diego de la Llana. Acest bogat hidalgo era binecunoscut de toată lumea, mai ales pentru faptul că își ținea fata încuiată, astfel că nimeni nu știa cum arată la față.

Fata povesti că, de zece ani, de când murise mama ei, trăia închisă în casă. pe măsură ce crescuse, se mărise și dorința ei de a vedea lumea. Îl rugase pe fratele ei să-și schimbe hainele cu ea și să iasă împreună prin sat, chiar în noaptea aceea. Din nefericire, întâlniseră străjerii, ea se ascunsese, iar el fugise dar fusese prins. Era chiar cel prins de străjeri puțin înainte.

După ce îi duseră pe cei doi acasă, se întoarseră cu toții la palat, sufragiul cu fata în inimă, iar Sancho cu gândul să-și însoare băiatul cu fata lui don Diego de la Llana.

Capitolul XLI

A doua zi de dimineață, Sancho primi doar puțină dulceață cu apă rece, apoi trecu iar la judecat pricinile oamenilor. Veni un străin cu o cauză tare încurcată, pe care Sancho o judecă așa de bine, încât își câștigă admirația tuturor. După aceea, trecu la masă și, când să termine, sosi o scrisoare de la Don Quijote. Sfetnicul de taină i-o citi. Cavalerul îl lăuda pentru felul în care judecase și se purtase până acum. Îl sfătuia din nou pe Sancho să se îmbrace pe măsura rangului său, să se poarte binevoitor cu toți și să aibă grijă ca toți supușii săi să aibă ce să mănânce. Îi mai spunea să nu facă multe legi și să aibă grijă ca acelea care existau să se aplice; să nu se arate mâncău și muieratic, nici lacom de averi, fiindcă oamenii vor folosi aceste vicii ca să îl doboare; să fie recunoscător ducelui, fiindcă nerecunoștința este un mare păcat.

Sancho răspunse și el cu  o scrisoare, pe care o dictă sfetnicului de taină. Îi spuse lui Don Quijote că muncește mult și mănâncă puțin, că i-a scris și ducele că vor veni niște iscoade să-l ucidă, dar nu a încercat asta până acum decât doctorul. Mai spuse că nu a pus încă mâna pe niciun ban, dar că își face datoria de diriguitor mai departe.

După ce trimise scrisoarea, Sancho se ocupă să facă legi pentru bunul mers al treburilor în ostrovul său, în timp ce păcălicii săi se adunară ca să pună la cale cum să-i facă vânt din sat.

Capitolul XLII

Despre jalnicul sfârșit și soroc pe care-l avu diriguirea lui Sancho Panza

Nici nu trecuse bine o săptămână de stăpânire a ostrovului, când, în timpul nopții, Sancho fu trezit de strigăte. O ceată de slujitori vesteau  că au năvălit dușmanii și îi strigau lui Sancho să se armeze. Bietul grăsan spuse că nu are habar de arme și de luptă, dar slujitorii îi și legară două paveze, una în față, alta în spate. Le legară atât de strâns încât nici nu se putea mișca. Îi puseră în mână o lance și îi cerură să-i conducă la luptă, de vreme ce este stăpânitorul lor.

Încercând să se miște, Sancho căzu și rămase lat. Păcălicii stinseră făcliile și începură să strige și să alerge de colo colo, izbind cu armele de parcă ar fi avut loc o luptă. Sancho fu zdravăn călcat în picioare de ei, noroc cu pavezele că îl mai feriră puțin.

Deodată izbucniră strigăte de biruință. Sancho fu dezlegat de paveze, dar căzu la pat după o asemena încercare. Când se trezi, se îmbrăcă în tăcere, se duse la grajd și se urcă pe asin. Le spuse tuturor că lui nu-i mai trebuie nici ostrov, nici diriguire și plecă spre castelul ducelui.

* * * 

Urmează Don Quijote (30)

Citește povestiri pe scurt de lecturi pentru orice vârstă !