DON QUIJOTE. Povestire pe scurt (25)

roman de MIGUEL DE CERVANTES

PARTEA a II-a

Capitolul XXVIII

Despre lucruri pe care le-o ști cel ce le-o citi, dacă le citește cu luare-aminte

Don Quijote, văzându-i pe sătenii cei cu zbieretele de măgari atât de furioși, îi dăduse pinteni lui Rocinante și se îndepărtase repede. Sancho îl ajunse cu greu din urmă și începură să își reproșeze unul altuia, cavalerul că de ce se apucase scutierul să zbiere, acesta că de ce stăpânul îl lăsase de izbeliște și nu îi luase apărarea.

De la abandon, Sancho ajunse la simbrie, pe care o socotea prea mică. Don Quijote, supărat, îi spuse să socotească chiar el cât crede că merită, îl va plăti și se va putea întoarce acasă, la nevastă și copii. Îi vorbi cu mânie despre neobrăzarea lui, iar lui Sancho i se făcu rușine și îi ceru iertare. Împăcați, se opriră într-un crâng și înnoptară acolo.

Capitolul XXIX

Despre faimoasa întâmplare cu luntrea fermecată

După vreo două zile de mers, Don Quijote și Sancho ajunseră la Ebru. Apa curgea liniștită, între malurile înverzite. Deodată, cavalerul văzu o luntre legată de un pom. Descălecă, îi porunci lui Sancho să descalece și el și să lege animalele de un pom. Îi spuse că luntrea aceea îi fusese trimisă ca să îl ducă să ajute vreun cavaler aflat în primejdie.

Sancho se supuse și săriră amândoi în luntre, care îi duse către mijlocul apei. Apa îi duse către niște mori, așezate pe șlepuri și aflate în mijlocul apei. De îndată ce le văzu, Don Quijote spuse că trebuie să fie o cetate sau un castel în care precis se află vreo domniță aflată în necaz. Degeaba îi spuse Sancho că sunt mori, cavalerul nu le văzu așa nici când se apropiară primejdios de mult.

Morarii, plini de făină, ieșiră cu prăjini, să îndepărteze barca, să nu intre în roțile morilor. Cavalerul îi socoti niște căpcăuni și începu să-i amenințe cu paloșul. Ei opriră barca, dar nu putură să o împiedice să se răstoarne. Morarii săriră și îi scoaseră din apă pe cei doi. Tot atunci ajunseră pe mal și stăpânii luntrei, care cerură să fie despăgubiți. Cavalerul spuse că ar plăti luntrea, cu condiția să fie eliberați prizonierii din castel. Uluit, unul dintre morari îi spuse că și-a pierdut mințile și că acolo sunt doar niște mori. Cavalerul își spuse în sinea lui că asta e tot isprava vrăjitorilor, plăti luntrea și se întoarse împreună cu Sancho la animalele lor.

Capitolul XXX

Despre ceea ce i se întâmplă lui Don Quijote cu o frumoasă vânătoriță

Cei doi porniră din nou la drum, Don Quijote cu gândul la Dulcineea din Toboso, Sancho gândindu-se cât de țicnit era stăpânul său și cum să facă să scape de el.

A doua zi ajunseră la o pajiște întinsă. La un capăt al ei se aflau o mulțime de vânători de neam ales. Stăpâna tuturor părea a fi o preafrumoasă doamnă, ce călărea un armăsar alb. Don Quijote îl și trimise pe Sancho cu solie că el este gata să o slujească. Se duse Sancho și, vorbind mai frumos ca oricând, transmise solia doamnei. Aceasta aflase despre Don Quijote și scutierul lui din cartea care apăruse despre ei și aventurile lor. Spuse că ea și soțul ei, ducele, îl poftesc în ospeție pe stăpânul lui.

Sancho se întoarse la Don Quijote și îi spuse răspunsul ducesei. Cavalerul trase viziera coifului, înfipse picioarele în scări și porni iute spre ducesă și duce. Când ajunse coborî atât de grăbit de pe cal încât trase după el șaua, care fusese prost prinsă, și căzu la pământ. Vânătorii îl ajutară să se ridice și cavalerul rosti câteva cuvinte de laudă pentru frumusețea ducesei. Aceasta spuse că nu trebuie să laude decât frumusețea Dulcineei. Aici interveni Sancho, după cum îi era obiceiul, stârnind furia cavalerului și râsul ducesei. Cei doi fură poftiți la castel și plecară cu toții într-acolo.

* * * 

Urmează Don Quijote (26)

Citește povestiri pe scurt de lecturi pentru orice vârstă !