6 august 2018

DON QUIJOTE. Povestire pe scurt (15)

roman de MIGUEL DE CERVANTES

PARTEA I 

Capitolul XXIX

Despre chipul ciudat în care se văzu legat de farmece Don Quijote de la Mancha, dimpreună cu alte faimoase întâmplări

Don Quijote fu urcat într-un car cu boi, cu colivia lui cu tot. Pregătirile de plecare fiind terminate, cavalerul își luă rămas bun de la femeile de la han, în timp ce preotul își lua rămas bun de la Don Fernando și de la Doroteea.

Porniră la drum, întâi carul, cu cei patru arcași pe de lături, apoi Sancho călare pe măgar și ducându-l pe Rocinante de frâu, iar în urmă preotul și bărbierul satului, încă mascați.
După un timp, alaiul fu ajuns din urmă de niște călători. În fruntea lor era un canonic, care întrebă de ce este dus omul acela într-un asemenea fel. Preotul răspunse că a fost fermecat, dar Sancho interveni și spuse că nu e fermecat și că l-a recunoscut pe preot. Acesta îl luă iute pe canonic cu el și îi povesti totul despre cavaler și nebunia ce i se trăgea de la cititul prea multor romane cavalerești.
Ajunseră la locul hotărât pentru popas. Sancho, profitând de un moment în care rămase singur cu stăpânul său, îi puse o întrebare care avea rostul să îl convingă pe acesta că nu este fermecat. Socotind că oamenii fermecați nu simt nimic și nu au nevoile firești ale omului, îl întrebă pe stăpânul său dacă nu simte nevoia să facă treaba mică sau treaba mare. Bietul cavaler spuse că simte chiar în clipa aceea o asemenea nevoie.

Capitolul XXX

Unde se povestește înțeleapta convorbire dusă de Sancho Panza cu stăpânul său Don Quijote

Sancho îi promise cavalerului că îl va elibera, cerându-i să își mai încerce o dată norocul cu vreo aventură cavalerească. Dacă nu vor izbuti nici de această data, se vor întoarce înapoi.
Scutierul îi ceru preotului să-l elibereze pe cavaler din colivie, pentru că are și el nevoile lui firești. Cavalerul fu eliberat și condus de Sancho mai departe de ceilalți. Când reveniră, canonicul îi vorbi cavalerului, cu gândul de a-l convinge că toți cavalerii, toate domnițele și toate aventurile din cărți nu sunt decât niște închipuiri care l-au scos din minți.
Don Quijote îi răspunse canonicului că el este cel care și-a pierdut mințile, dacă nu crede că au existat toți acei cavaleri și aventurile lor.

Capitolul XXXI

Despre înțeleapta gâlceavă dintre Don Quijote și canonic, dimpreună cu alte întâmplări

Cavalerul susținu că nu se poate să nu fie adevărate niște cărți care s-au tipărit legal și au fost citite și lăudate de toată lumea; niște cărți în care se povestește despre părinții și rudele eroilor, despre locul și isprăvile cavalerilor. El descrise cât de plăcut este să vezi cu ochii minții un cavaler ce este îndemnat de un glas misterios să se arunce într-o mocirlă plină de șerpi și de șopârle, ca să ajungă la cele șapte castele al celor șapte zâne; când se aruncă, viteazul se trezește într-o câmpie înflorită, nu departe de o pădure liniștită. Ajunge la un castel plin de domnițe minunate și cea mai frumoasă dintre ele îi povestește cum a fost ea vrăjită să stea în castelul acela.
Don Quijote continuă spunând că, de când este cavaler rătăcitor, este mai bun decât era înainte și nu își dorește decât să dobândească un regat, ca să-l răsplătească și pe Sancho Panza cu un comitat.
Auzind, Sancho sări și el și îi spuse cavalerului să-i dea mai repede comitatul făgăduit, că s-o descurca el cu conducerea, eventual va arenda comitatul și va trăi din rente.
Canonicul rămase impresionat de felul chibzuit în care cavalerul își apărase cauza și se minună de prostia lui Sancho.
Slugile canonicului puseseră masa la umbra unor copaci și se pregăteau să se așeze când se auzi un sunet jalnic de trâmbiță. Era o procesiune pentru aducerea ploii.
De cum văzu oamenii înveșmântați cu totul în alb, purtând în frunte o statuie a Sfintei Fecioare, Don Quijote fu sigur că i-a apărut în cale o nouă aventură. Se înarmă pe loc, sui pe Rocinante și le ieși pelerinilor în cale. Le ceru să o elibereze pe nobila doamnă cu lacrimi pe obraz, la care toți înțeleseră că e cu mințile duse și izbucniră în râs. Cavalerul se năpusti cu spade asupra pelerinilor și unul dintre ei îl doborî la pământ, unde rămase nemișcat.
Sancho se năpusti asupra trupului stăpânului și începu să-l jelească în gura mare, crezând că e mort. Don Quijote își reveni și spuse să-l ducă în sat, ca să se refacă după atâtea necazuri și să poată pleca iar, mai zdravăn decât era acum.
Când ajunseră acasă, jupâneasa și nepoata se puseră să-și dea cu pumnii în cap, văzând cum ajunsese Don Quijote. Nevasta lui Sancho era să-i dea ea cu pumnii în cap lui Sancho, nevăzând nicio răsplată pentru munca lui și absența de acasă.

Sfârșitul povestirii pe scurt a părții întâi a romanului ”Don Quijote”

Urmează Don Quijote (16)

Citește povestiri pe scurt de lecturi pentru orice vârstă !

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu