DON QUIJOTE. Povestire pe scurt (13)

roman de MIGUEL DE CERVANTES

PARTEA I 

Capitolul XXV

În care se povestește mai departe istoria slăvitei infante Micomicona, laolaltă cu alte drăgălașe pătăranii ale lui Don Quijote

Supărat că prințesa Micomicona nu era decât o doamnă obișnuită, pe nume Doroteea, Sancho îi destăinui lui Don Quijote că uriașii cu care se luptase în somn nu erau decât niște burdufuri cu vin. Cavalerul spuse că astea erau vrăjitorii, ca și data trecută când fuseseră la acest han.

În timp ce Sancho îl ajuta pe stăpânul său să se îmbrace, preotul îi povesti lui Don Fernando ce este cu ciudatul cavaler. Uimit de o asemenea nebunie, Don Fernando spuse că dorește să ducă mai departe povestea prințesei Micomicona, ca să îi ajute să îl ducă acasă pe bietul om.

Apăru și Don Quijote îmbrăcat și înarmat până-n dinți. O întrebă hotărât de Doroteea dacă transformarea de care aflase era adevărată. Dorotea, știind că don Fernando dorește să continue, răspunse cu demnitatea unei mari prințese că nu se schimbase nimic și că are nevoie în continuare de ajutorul lui.

Cavalerul îl certă strașnic pe Sancho, apoi se așezară cu toții la masa. În timp ce toți ceilalți mâncau cu mare poftă, Don Quijote le ținu o lungă cuvântare în care arătă superioritatea cavalerilor față de cărturari. La început, el arătă cum studenții, cei mai mulți, suferă de sărăcie în timpul studiilor, dar puțini își pierd viața din pricina asta. După ce ajung să aibă slujbe, lucrurile se schimbă cu totul și trăiesc în huzur.

Capitolul XXVI

În care e vorba de ciudata cuvântare a lui Don Quijote despre arme și litere și încă despre ceva

În cuvântarea lui, Don Quijote arată pe larg că soldatul e cu mult mai sărac decât studentul, iar când își termină pregătirea e trimis la luptă, unde ori moare, ori e schilodit. Dacă are norocul să scape, rămâne sărac lipit ca și mai înainte.

Cei care îl ascultaseră se gândeau cu mare părere de rău că Don Quijote ar fi fost un om priceput, dacă nu și-ar fi pierdut mințile cu cavaleria lui.

Sfârșiră masa și se duseră la culcare toți, mai puțin cavalerul, care rămase să facă de strajă hanului socotit de el castel, și fata hangiului, împreună cu slujnica Maritornes. Cele două se așezară la gura podului, pe unde băgau de afară în pod fânul și paiele. Ca să râdă de el, Maritornes îi spuse că domnița, stăpâna ei, îi cere cavalerului să întindă mâna până la ea, ca să-și aline dorul alintând-o. Don Quijote, cu mintea înfierbântată, nu văzu gura podului, ci un balcon de castel, nu se gândi la fata hangiului, ci la domnița, fiica stăpânului castelului. Se urcă pe șaua lui Rocinante, întinse mâna și Maritornes o legă cu dibăcie de zăvorul ușii podului, apoi cele două fete fugiră râzând.

Văzându-se în acea poziție, în care nu putea face nicio mișcare și depindea cu totul de nemișcarea lui Rocinante, cavalerul începu să își închipuie că asta era isprava vrăjitorului care îl dușmănea.

Zorile îl găsiră pe cavaler în aceeași poziție. Nici nu se luminase bine că sosiră patru călători. Don Quijote, în loc să le ceară ajutorul, îi izgoni, spunând că era prea deveme și cei de la castel nu se treziseră încă. Hangiul se trezi, ca și toți ceilalți din han. În timpul acesta, calul unuia dintre călători veni să se salute cu Rocinante, acesta se mișcă puțin și cavalerul rămase spânzurat de mâna legată, urlând de durere.

* * * 

Urmează Don Quijote (14)

Citește povestiri pe scurt de lecturi pentru orice vârstă !