PRIVIGHETOAREA. Povestire pe scurt

basm de HANS CHRISTIAN ANDERSEN

Demult de tot, împăratul Chinei avea cel mai frumos palat din lume, un palat din porţelan fin. Grădina palatului era uriaşă şi se întindea până la ţărmul mării. Crengile copacilor atârnau deasupra mării, iar într-un copac cânta privighetoarea, în fiecare seară. Cânta atât de frumos, încât până şi un pescar, ce nu-şi mai vedea capul de griji, se oprea şi asculta cu admiraţie.

Călători de peste mări şi ţări ascultau şi ei cântecul privighetorii. Când ajungeau la ei acasă scriau cărţi despre palat şi despre grădină şi nu uitau niciodată privighetoarea.

Odată, împăratul citi despre pasăre într-o carte pe care o primise de la împăratul Japoniei. Îl chemă pe sfetnicul cel mare al palatului şi îl întrebă despre ea, dar nu ştia nimic. Nu ştiau nici curtenii, nici pajii, nici fetele din casă. Doar o slujnică de la bucătărie le spuse că ea ştie unde e privighetoarea. Sfetnicul o făcu pentru asta bucătăreasă împărătească.

Se duseră în grădină, să caute pasărea. Curtenii auziră întâi o vacă şi ziseră că asta trebuie să fie privighetoarea, fiindcă are un glas puternic. Bucătăreasa le spuse că nu e asta. Pe lângă o baltă auziră nişte broaşte şi spuseră că asta o fi, că îi sună glasul ca nişte clopoţei. Fata le spuse că sunt doar nişte broaşte.

Deodată privighetoarea începu să cânte. O poftiră la palat, să-i cânte împăratului. Ea îi cântă atât de frumos, încât îl făcu să plângă și o opri la palat. Avea colivia ei şi era scoasă la plimbare, ziua şi noaptea, de doisprezece slujitori care o ţineau legată de picior fiecare cu câte un şnur.

Într-o zi împăratul primi în dar de la împăratul Japoniei o privighetoare mecanică. Era acoperită toată cu diamante, safire şi rubine şi era mult mai frumoasă decât păsăruica cenuşie adusă din grădină. Au pornit-o să cânte şi a cântat minunat. Au pus-o din nou şi a cântat de zeci de ori acelaşi cântec, iar oamenii nu se mai săturau. În timpul acesta, privighetoarea cea adevărată a zburat înapoi în grădină.

Privighetoarea cea plăsmuită a căpătat un loc chiar lângă patul împăratului, pe partea stângă, pe o pernă de mătase. A cântat ea ce a cântat, vreun an. Într-o seară, însă, ceva dinăuntrul ei a pârâit, a plesnit şi cântecul s-a oprit. Un ceasornicar a dres-o, dar a spus că  i s-au tocit zimţii şi nu mai are voie să cânte decât o dată pe an.

După vreo cinci ani, împăratul s-a îmbolnăvit rău de tot. Zăcea singur pe patul de moarte, toţi îl părăsiseră. Pe fereastra deschisă pătrunse Moartea, cu coroana lui de aur pe cap, cu sabia  lui de aur într-o mână şi cu steagul lui cel frumos în cealaltă mână. Din faldurile de catifea ale perdelelor priveau chipuri frumoase şi chipuri urâte. Erau faptele bune şi faptele rele ale împăratului. Toate vorbeau, iar el ceru să cânte muzica, să nu le mai audă. Nu îl auzi nimeni.

Împăratul îi ceru păsării din aur şi pietre preţioase să cânte, dar trebuia să fie întoarsă cu cheia. Atunci se auzi de afară cântecul minunat al privighetorii. Când se opri, Moartea îi ceru să mai cânte, dar ea ceru pentru cântec coroana împăratului, apoi, pentru alt cântec, sabia, apoi steagul. Cântă apoi un cântec despre cimitirul liniştit, cu iarbă verde şi trandafiri albi. Pe Moarte o apucă dorul de grădina ei şi zbură pe fereastră.

Împăratul se făcu bine, iar privighetoarea îi promise că va veni să-i cânte mereu, seara, la fereastră.

Sfârșitul povestirii pe scurt a basmului ”Privighetoarea”

Citește și textul integral !

Sursa foto

Citește și alte povestiri după basmele lui Andersen:

• Hainele noi ale împăratului
• Degețica 
• Fetița cu chibrituri

Citește povestiri pe scurt de lecturi pentru orice vârstă !