COPIII CĂPITANULUI GRANT. Povestire pe scurt (18)

roman de Jules Verne

Capitolul XV Marile mijloace ale lui Paganel

La propunerea lui Paganel, evadații pregătiră pachetele cu alimente, armele și câteva rogojini, iar noaptea declanșară o erupție, dizlocând o stâncă de sub care ieșeau aburi cu mare presiune.Din locul unde fusese stânca țâșni o coloană de lavă incandescentă, care porni la vale, către maori. 

Dimineață, evadații îl zăriră prin fumul gros pe Kai-Kumu care aruncă asupra muntelui un tabu și mai puternic, socotind că zeii voiseră să-i pedepsească pe evadații care îndrăzniseră să urce la mormântul lui Kara-Tete.

Indigenii se întoarseră în fortăreața lor, iar evadații așteptară până seara ca să plece. Hotărâră să se îndrepte spre coasta de est, ca să ajungă la vreo așezare de misionari. Aici s-ar fi odihnit și ar fi așteptat un prilej să ajungă la Auckland. La căderea nopții porniră și reușiră să coboare muntele, apoi să se adăpostească în pădure fără a fi văzuți.

Capitolul XVI Între două focuri

Fugarii continuară să meargă prin pădure, conduși de Paganel, care era nictalop, adică vedea mai bine noaptea decât ziua. Drumul îi scoase din pădure și îi duse într-un ținut cu lacuri vulcanice, prin care înaintară cu greu.

După patru zile de mers, ajunseră la poalele unui munte care nu avea nici un nume pe harta lui Paganel. Acesta propuse să i se dea numele lordului Glenarvan și toți fură de acord. După alte cîteva zile de mers apărură iar pădurile, prin care merseră  alte trei zile.

Călătorii ajunseră din nou în ținuturi străbătute de băștinași. Nu mai putură să vâneze și nici provizii de apă nu mai aveau, iar oboseala le sporea setea. Ajunseră, în sfârșit, pe malul Pacificului, într-un sat distrus de război. În timp ce rătăceau pe mal, apăru un grup de băștinași înarmați. Zărind o barcă, săriră în ea și ieșiră în larg.

Tocmai când voiau să înceapă să navigheze de-a lungul coastei, apărură trei pirogi ce se apropiau cu intenția de a-i ataca. Vâsliră din nou spre larg, dar acolo apăru o corabie. Întâi se bucurară, apoi, când recunoscură chiar vasul Duncan, fură din nou cuprinși de disperare. Se aflau acum între băștinașii canibali și cruzii pirați.

Ferindu-se de gloanțele băștinașilor, se apropiară tot mai mult de Duncan. John Mangles pregăti securea, ca să sfărâme barca. Prefera să moară înecați decât să cadă în mâinile bandiților. Cel mai mic dintre copiii căpitanului Grant îl recunoscu, însă, pe secundul Tom Austin, aflat pe bord. Acesta puse tunurile lui Duncan pe pirogile băștinașilor și îi luă la bord pe călători.

Capitoul XVII De ce Duncan plutea pe coasta de est a Noii Zeelande

După ce bucuria scoțienilor că își revăzuseră lordul se mai potoli, Glenarvan întrebă de ce vasul se afla aici și nu pe coasta răsăriteană a Australiei, așa cum ceruse el în scrisoare. Uimit, Tom Austin aduse scrisoarea. Acolo scria ” coasta răsăriteană a Noii Zeelande”. Fusese greșeala lui Paganel, dar și salvarea lor. Cum lordul era rănit la braț, îl rugase pe el să scrie. Distrat cum era și absorbit de titlul jurnalului de lângă el, scrisese ”Noua Zeelandă” în loc de ”Australia”.

Glenarvan află și că Ayrton se afla pe bord, închis într-o cabină. Când văzuse că Duncan se îndreaptă spre Noua Zeelandă, îl amenințase pe Tom Austin și încercase să îl silească și meargă spre coasta de est a Australiei. Atunci, îl închiseseră.

Capitolul XVIII Ayrton sau Ben Joyce ?

Îl aduseră pe Ayrton pe punte. Acesta nu voi să răspundă la nici o întrebare, iar când fu amenințat cu justiția, îi râse în nas lordului Glenarvan, spunându-i că nu are nici o dovadă.

Porniră, triști, în călătoria de întoarcere. Cei mai îndurerați erau copiii capitanului Grant, care pierduseră orice speranță de a-și revedea tatăl. Lui Glenarvan îi veni ideea să le roage pe cele două femei să încerce el să-l facă să vorbească pe Ayrton. Și ele reușiră.

* * * 

Urmează Copiii căpitanului Grant (19)

Citește povestiri pe scurt de lecturi pentru orice vârstă !