COPIII CĂPITANULUI GRANT. Povestire pe scurt (16)

roman de Jules Verne

Capitolul IX Treizeci de mile spre nord

Călătorii porniră la drum, spre nord, urmând să ajungă la confluența râului Waipa cu fluviul Waikato, pe unde trecea drumul către Auckland. Pe malul golfului Aotea, de unde începea călătoria lor prin Noua Zeelandă, observară foci și elefanți de mare, iar cel mai mic dintre copiii capitanului Grant strigă de uimire când observă că focile înghit pietre.

Părăsind apoi țărmul, își continuară drumul prin întinse câmpii de verdeață, către valea Waipa. Noaptea, nu fură stingheriți decât de niște muște de nisip și o familie de șoareci.

Dimineață porniră mai departe, croindu-și cu greu drum printre tufișurile dese care luaseră locul ierburilor. Ajunseră în valea Waipa și își continuară drumul pe malul râului, admirând ciudate păsări viu colorate. Seara ajunseră la vărsarea lui Waipa în Waikato și își făcură tabăra acolo, pe malul râului, sub un pâlc de copaci, abia zărit din cauza ceței groase.

Capitolul X Fluviul național

A doua zi dimineață, o barcă lungă plutea pe apele fluviului Waikato. Opt indigeni maori trăgeau la rame, iar al nouălea, un om voinic, cu o înfățișare de temut, ținea cârma. Era Kai-Kumu, un șef maor de rang înalt. În barcă se mai aflau nouă războinici de rang mai mici și trei câini cu o înfățișare sălbatică. În mijlocul bărcii se aflau, cu picioarele legate, cei zece călători, al căror conducător era lordul Glenarvan.

Călătorii, înșelați de ceață, poposiseră chiar în mijlocul taberei indigenilor.  În mijlocul  nopții, fuseseră luați prin surprindere și făcuți prizonieri. Aflaseră că indigenii fuseseră înfrânți în războiul cu englezii și acum supraviețuitorii călătoreau în susul fluviului spre locurile natale. Lordul Glenarvan află de la Kai-Kumu că intenționa să îi folosească pentru un schimb de prizonieri.

În seara celei de-a doua zile de drum ajunseră la poalele munților, iar apa fluviului curgea ca un torent. Ajunseră apoi într-o zonă în care pe maluri erau numeroase izvoare calde, pe maluri pluteau nori albi de aburi, iar în aer mirosea puternic a sulf. A doua zi ajunseră la Lacul Taupo, unde se aflau colibele maorilor.

Capitolul XI Lacul Taupo

Maorii trăiau într-o fortăreață, ce cuprindea vreo patruzeci de colibe înconjurate de îngrădituri din pari în care erau înfipte capetele dușmanilor capturați și uciși.

Femeile începură să-i amenințe pe prizonieri, stârnind teama celor două femei albe. Lordul Glenarvan îi ceru lui Kai-Kumu să le oprească, iar acesta, fără nici un cuvânt, făcu un semn și ceata se potoli.  Kai-Kumu duse prizonierii în vareatua, casa sfințită, în care slujea ariki, preotul indigen, apoi le vesti oamenilor că revolta națională fusese înfrântă. Bărbați femei, începură din nou să-i blesteme pe europeni. Înfricoșată, lady Helena îi dădu soțului ei un revolver, pe care îl avea fiindcă indigenii nu controlaseră și femeile dacă au arme. Îi ceru lordului Glenarvan să le ucidă pe ea și pe Mary dacă indigenii furioși îi vor ataca.

Prizonierii fură duși în fața șefului, Kai-Kumu, și a războinicilor de seamă. Un maor care părea că are și el un rang înalt era Kara-Tete, un bărbat cu o figură înspăimântător de crudă. Când Kai-Kumu anunță că vrea să-i ofere pe prizonieri în schimbul marelui lor preot, Tohonga, luat prizonier de englezi, Kara-Tete spuse că lady Helena este a lui și puse mâna pe ea. Lordul Glenarvan îl împușcă imediat, iar mulțimea năvăli spre prizonieri. Kai-Kumu acoperi cu mâna capul lordului și strigă că este Tabu. Imediat fură conduși în vareatua, dar cel mai mic dintre copiii capitanului Grant și Paganel nu mai erau printre ei.

* * * 

Urmează Copiii căpitanului Grant (17)

Citește povestiri pe scurt de lecturi pentru orice vârstă !