26 iunie 2018

GENIU PUSTIU. Povestire pe scurt (2)

de MIHAI EMINESCU

III


Toma Nour scria în manuscrisul biografiei sale că se născuse iarna, în coliba unuia dintre cei mai săraci oameni din cătunul lor. Mama îi murise pe când era încă mic și nu înțelegea de ce stă întinsă pe masă, galbenă și nemișcată.

După înmormântare, copilul se duse la mormânt, se culcă în țărână și o strigă pe mama să vină acasă ori să-l ia și pe el acolo unde este ea. Plângând, el adormi și avu un vis.
Mama coborâse din cer pe o rază, îl luase în brațe și urcase cu el dincolo de nori și de stele, într-o grădină frumoasă, în care pomii aveau frunze de nestemate și flori de lumină, iar cărările erau de argint. Pe când asculta cântecele cântate de sfinți, copilul se trezi în întuneric, în noroi, cu o ploaie rece izbindu-l în față. Fugi acasă, unde îl aștepta tatăl său.
Tata îl dăduse la școală. Ajunsese student și locuia cu alți patru colegi într-o mansardă. Între alți colegi ai lui era unul de o frumusețe aproape femeiască, Ioan. Era sărac, mereu în haine rupte și fără bani, totuși părea mereu vesel, deși Toma bănuia  că veselia aceasta ascundea, de fapt, o mare durere sufletească.
Într-o noapte de iarnă, Ioan intră cu o figură descompusă și îl chemă pe Toma să vină cu el, fiindcă murea Sofia, fata pe care o iubea. Merseră la o casă aflată în mijlocul unei grădini. Urcară pe marginea casei și priviră pe fereastra luminată. În camera sărăcăcioasă se aflau o fată frumoasă, care zăcea pe pat, pe un scaun stătea un bătrân cu figura îndurerată și ochii plini de lacrimi, iar lângă scaun, în fața unui pian, ședea o altă fată, de asemenea cu lacrimi în ochi. Ea începu să cânte la pian, iar fata muribundă de pe pat începu și ea să cânte. Când cântecul se stinse, ochii i se închiseră pentru totdeauna.
Ioan căzu leșinat pe spate strigând numele fetei. Toma profită de leșinul prietenului său, îl luă în brațe și merse cu el către casă. Când Ioan se trezi, Toma îi spuse că nu fuseseră la casa aceea, fiindcă el leșinase. Amețit, Ioan crezu.
După trei zile, Ioan îl luă cu el pe Toma la înmormântarea Sofiei. În ziua următoare îl luă cu el la casa bătrânului. Acesta dormea într-un fotoliu, iar sora Sofiei, Poesis, stătea la fereastră. Când plecară, Toma era îndrăgostit de fată. Ioan îi spuse că tatăl fetelor era un poet de geniu, sărac și onest. Poesis era actriță la un teatru oarecare, unde avea roluri secundare.
Toma se duse la teatru să o vadă pe Poesis și îi mărturisi iubirea lui. Fata îi spuse că și ea îl iubește. După ce își rosti replica, el o conduse acasă, ea îi cântă la pian, apoi el plecă și îi scrise, fericit, o poezie.
Au urmat însă evenimentele revoluției din 1848 și cei doi tineri au lipsit o vreme din oraș. La întoarcere, Toma o văzu pe Poesis într-o seară. Plângea și îi spuse că se văd pentru ultima oară, fără a-i da vreo explicație. După câteva zile, o văzu, elegantă, într-o trăsură. Află de la Ioan că era întreținuta unui conte.
La Ioan acasă, acesta îi spuse că rupe legătura de prietenie cu el, că rupe legătura cu amintirea Sofiei și orice legătură cu viața, că nu își mai aparține.
Suferind de durere că fusese părăsit și de iubită și de prieten, Toma rătăci zile în șir prin oraș. Într-o zi de vară își luă lucrurile și plecă spre locurile natale, în Transilvania.

* * *


Citește povestiri pe scurt de lecturi pentru orice vârstă !

2 comentarii:

Vizitele voastre mă bucură, părerile voastre mă interesează. Vă mulțumesc !