de ION CREANGĂ
A fost odată, într-o ţară, un crai care avea trei feciori. Fratele lui, Verde împărat, avea numai fete. El i-a scris să îl trimită pe unul dintre băieți, să-l pună împărat în locul lui.
Plecă întâi feciorul cel mare. Craiul voi să îl încerce și se îmbrăcă într-o piele de urs. Se duse înaintea lui, ascunzându-se sub un pod.
Când veni fiu-său pe pod îi ieşi înainte, calul aceluia se feri, iar băiatul nu avu curaj să meargă mai departe. Se întoarse acasă, ajungând în urma lui tată-său. Spuse craiului că lui nu-i mai trebuie nicio împărăţie.
Feciorul cel mijlociu spuse că se duce el. Craiul îl încercă şi pe el ca şi pe frate-său cel mare şi păţi întocmai ca şi acela. Supărat, craiul le spuse la tustrei feciorii că nu sunt buni de nimic.
Fiul cel mic ieşi în grădină, întristat. Deodată se trezi în faţa lui cu o babă care cerșea. Îi dădu un ban, iar ea îi spuse că va ajunge împărat şi îl învăţă ce să facă pentru a porni la drum. Mezinul se duse la tatăl său şi îi spuse că vrea să îşi încerce şi el norocul. Craiul se învoi cu greu şi rămase cam mirat când auzi ce îi cere fecioru-său cel mic.
Mezinul se duse în pod şi căută hainele şi armele tatălui său, din tinerețe. Curăţă straiele, paloşul, buzduganul, arcul şi săgeţile. Curăță, pentru cal, un căpăstru, un frâu, un bici şi o şea. Se duse apoi cu o tavă plină cu jeratic la herghelie. Veni şi luă o gură de jeratic un cal slab de-i numărai coastele. Fiul craiului îi trase una cu frâul în cap şi îl goni. Începu să plimbe caii pe acolo, doar o veni altul să mănânce jeratic. Dar veni tot acela şi degeaba îi dădu cu frâul în cap, că veni şi a treia oară. Calul mâncă tot jeraticul şi mai primi o lovitură cu frâul în cap. El se scutură de trei ori şi se făcu un cal tânăr şi frumos, apoi îi spuse să încalece.
Calul zbură cu fiul craiului întâi până la nori, apoi se lăsă în jos ca o săgeată, a doua oară până la lună şi coborâ iute ca fulgerul, şi a treia oară până la soare. Când coborî şi stăpână-su îi spuse că l-a ameţit rău, calul răspunse că aşa a ameţit şi el de câte ori i-a dat cu frâul în cap. Apoi îi spuse că acum, că îi cunoaşte puterile, el o să se facă la loc aşa cum îl văzuse în herghelie şi îl va duce oriunde va dori.
Îşi luă mezinul ce-i trebuia, primi carte (scrisoare) de la tată-său către Verde împărat şi porni la drum. Când întâlni ursul, calul năvăli către el. Când să-i dea una cu buzduganul, îl auzi pe tată-său că îi spune să nu dea. Descălecă, iar craiul îi spuse că e vrednic de împărat. Îl povăţui să se ferească de omul roş şi mai ales de cel spân (fără păr pe față). Îi mai spuse să se sfătuiască întotdeauna cu calul şi îi dădu blana de urs.
Ajungând în codru, feciorului de crai îi ieşi în cale un om spân. Acesta îl întrebă dacă nu are trebuinţă de o slugă la drum. El îi răspunse că nu are. Spânul se duse prin pădure, îşi schimbă hainele şi îi ieşi iar înainte, spunându-i cu glas prefăcut că ar vrea să-i fie slugă vrednică. Crăişorul iar îi spuse nu are nevoie de slugă, dar mergând el mai departe, rătăci cărarea cea bună.
Spânul îi ieşi tânărului din nou în cale, prefăcut să arate altfel. Îi spuse că trebuie să-l ia de slujitor, că se vede că are nevoie de cineva ca ajutor. La vorbele crăişorului, că aşa îl învăţase tată-său, spânul spuse că nu are încotro, fiindcă pe acolo toţi oamenii sunt spâni. Gândindu-se că într-adevăr nu întâlnise decât oameni spâni, fiul craiului îl tocmi drept slugă şi porniră mai departe.
După o bucată de drum, Spânul ceru plosca cu apă, o puse la gură, se strâmbă şi o vărsă toată pe jos, chipurile că nu mai era bună de băut. Ajunseră într-o poiană în care era o fântână adâncă, cu o scară ce cobora până la apă. Spânul coborî, umplu plosca și mai statu puţin lăudând răcoarea din fântână. Ieşind, îl îndemnă pe crăişor să intre şi el să se răcorească.
Cum intră crăișorul, spânul puse capacul la fântână. Îl întrebă cine e şi unde se duce. Îl puse să jure că va spune că el, spânul, e nepotul împăratului Verde, iar crăişorul, sluga lui. Şi că îl va sluji până va muri şi va învia iar. Dacă va spune ceva cuiva despre acestea, îi va lua viaţa. Fiul craiului nu avu încotro şi jură. Spânul îi luă scrisoarea, banii şi armele, apoi îi spuse că de acum încolo pe el, ca slugă, avea să-l cheme Harap-Alb.
Plecă întâi feciorul cel mare. Craiul voi să îl încerce și se îmbrăcă într-o piele de urs. Se duse înaintea lui, ascunzându-se sub un pod.
Când veni fiu-său pe pod îi ieşi înainte, calul aceluia se feri, iar băiatul nu avu curaj să meargă mai departe. Se întoarse acasă, ajungând în urma lui tată-său. Spuse craiului că lui nu-i mai trebuie nicio împărăţie.
Feciorul cel mijlociu spuse că se duce el. Craiul îl încercă şi pe el ca şi pe frate-său cel mare şi păţi întocmai ca şi acela. Supărat, craiul le spuse la tustrei feciorii că nu sunt buni de nimic.
Fiul cel mic ieşi în grădină, întristat. Deodată se trezi în faţa lui cu o babă care cerșea. Îi dădu un ban, iar ea îi spuse că va ajunge împărat şi îl învăţă ce să facă pentru a porni la drum. Mezinul se duse la tatăl său şi îi spuse că vrea să îşi încerce şi el norocul. Craiul se învoi cu greu şi rămase cam mirat când auzi ce îi cere fecioru-său cel mic.
Mezinul se duse în pod şi căută hainele şi armele tatălui său, din tinerețe. Curăţă straiele, paloşul, buzduganul, arcul şi săgeţile. Curăță, pentru cal, un căpăstru, un frâu, un bici şi o şea. Se duse apoi cu o tavă plină cu jeratic la herghelie. Veni şi luă o gură de jeratic un cal slab de-i numărai coastele. Fiul craiului îi trase una cu frâul în cap şi îl goni. Începu să plimbe caii pe acolo, doar o veni altul să mănânce jeratic. Dar veni tot acela şi degeaba îi dădu cu frâul în cap, că veni şi a treia oară. Calul mâncă tot jeraticul şi mai primi o lovitură cu frâul în cap. El se scutură de trei ori şi se făcu un cal tânăr şi frumos, apoi îi spuse să încalece.
Calul zbură cu fiul craiului întâi până la nori, apoi se lăsă în jos ca o săgeată, a doua oară până la lună şi coborâ iute ca fulgerul, şi a treia oară până la soare. Când coborî şi stăpână-su îi spuse că l-a ameţit rău, calul răspunse că aşa a ameţit şi el de câte ori i-a dat cu frâul în cap. Apoi îi spuse că acum, că îi cunoaşte puterile, el o să se facă la loc aşa cum îl văzuse în herghelie şi îl va duce oriunde va dori.
Îşi luă mezinul ce-i trebuia, primi carte (scrisoare) de la tată-său către Verde împărat şi porni la drum. Când întâlni ursul, calul năvăli către el. Când să-i dea una cu buzduganul, îl auzi pe tată-său că îi spune să nu dea. Descălecă, iar craiul îi spuse că e vrednic de împărat. Îl povăţui să se ferească de omul roş şi mai ales de cel spân (fără păr pe față). Îi mai spuse să se sfătuiască întotdeauna cu calul şi îi dădu blana de urs.
Ajungând în codru, feciorului de crai îi ieşi în cale un om spân. Acesta îl întrebă dacă nu are trebuinţă de o slugă la drum. El îi răspunse că nu are. Spânul se duse prin pădure, îşi schimbă hainele şi îi ieşi iar înainte, spunându-i cu glas prefăcut că ar vrea să-i fie slugă vrednică. Crăişorul iar îi spuse nu are nevoie de slugă, dar mergând el mai departe, rătăci cărarea cea bună.
Spânul îi ieşi tânărului din nou în cale, prefăcut să arate altfel. Îi spuse că trebuie să-l ia de slujitor, că se vede că are nevoie de cineva ca ajutor. La vorbele crăişorului, că aşa îl învăţase tată-său, spânul spuse că nu are încotro, fiindcă pe acolo toţi oamenii sunt spâni. Gândindu-se că într-adevăr nu întâlnise decât oameni spâni, fiul craiului îl tocmi drept slugă şi porniră mai departe.
După o bucată de drum, Spânul ceru plosca cu apă, o puse la gură, se strâmbă şi o vărsă toată pe jos, chipurile că nu mai era bună de băut. Ajunseră într-o poiană în care era o fântână adâncă, cu o scară ce cobora până la apă. Spânul coborî, umplu plosca și mai statu puţin lăudând răcoarea din fântână. Ieşind, îl îndemnă pe crăişor să intre şi el să se răcorească.
Cum intră crăișorul, spânul puse capacul la fântână. Îl întrebă cine e şi unde se duce. Îl puse să jure că va spune că el, spânul, e nepotul împăratului Verde, iar crăişorul, sluga lui. Şi că îl va sluji până va muri şi va învia iar. Dacă va spune ceva cuiva despre acestea, îi va lua viaţa. Fiul craiului nu avu încotro şi jură. Spânul îi luă scrisoarea, banii şi armele, apoi îi spuse că de acum încolo pe el, ca slugă, avea să-l cheme Harap-Alb.
este foarte bună povestirea
RăspundețiȘtergereMulțumesc pentru apreciere!
Ștergerechiar e ma ajutat
Ștergere