roman de JULES RENARD
Adesea Morcoveață stătea şi asculta ce se întâmplă prin casă, aşteptând să se ivească prilejul de a deveni folositor, ba, mai mult, să fie salvatorul care să ia în mâini hăţurile în cine ştie ce împrejurări.
De aceasta dată, el înţelese că doamna Lepic are nevoie de ajutorul său, dar şi că nici nu i-l va cere, nici nu îl va răsplăti după ce o va ajuta.
De cârligul vetrei atârna necontenit un ceaun, pentru a avea mereu apă caldă. Iarna era nevoie de mai multă apă caldă, ceaunul se umplea şi se golea într-una. Vara, apa caldă se folosea doar la spălatul vaselor, în rest, fierbea de pomană, iar când Honorina nu mai auzea şuierul apei, deşerta repede o găleată cu apă în ceaun şi mai scormonea în foc. Dacă i-ar fi spus cineva că încălzeşte apa fără rost şi că prăpădeşte lemnele fără să fie nevoie, ea ar fi clătinat neîncrezătoare din cap.
Honorina ajunsese să nici nu mai aibă nevoie să pună mâna pe ceaun sau să îl vadă. Cum nu îi mai auzea cântecul, deşerta în ceaun o găleată cu apă fără să se mai uite, încredinţată că nu poate să dea greş.
În ziua aceea, însă, a fost prima oară că Honorina a dat greş. A vărsat apa peste foc, ridicând o trâmbă de apă şi cenuşă. Bâjbâind cu mâinile pe vatră, nu-i venea să creadă că nu mai era ceaunul care şuierase acolo până mai adineauri. Probabil îl luase cineva când se dusese să arunce gunoiul, dar cine ?...
Doamna Lepic apăru în uşă şi îi spuse liniştită, dar cu ton aspru, că se va face murdărie de la apa scursă din vatră. Honorina avu reproşuri că i s-a luat ceaunul din vatră fără să i se spună, dar stăpâna replică întrebând dacă vreunul de-al casei trebuia să-i ceară voie pentru ca să ia ceaunul, care era al tuturor.
Honorina îl întrebă şi pe Morcoveata dacă nu ştia pe unde e ceaunul, dar doamna Lepic spuse iute că nu are de unde să ştie el, un copil fără minte. Apoi adăugă, amintindu-i Honorinei propriile vorbe, că în ziua în care va baga de seama că nu mai e în stare să pună ceaunul cu apă pe foc va pleca singură, fără să-i spună nimeni. Şi îi ceru să vadă ce are de făcut...
De aceasta dată, el înţelese că doamna Lepic are nevoie de ajutorul său, dar şi că nici nu i-l va cere, nici nu îl va răsplăti după ce o va ajuta.
De cârligul vetrei atârna necontenit un ceaun, pentru a avea mereu apă caldă. Iarna era nevoie de mai multă apă caldă, ceaunul se umplea şi se golea într-una. Vara, apa caldă se folosea doar la spălatul vaselor, în rest, fierbea de pomană, iar când Honorina nu mai auzea şuierul apei, deşerta repede o găleată cu apă în ceaun şi mai scormonea în foc. Dacă i-ar fi spus cineva că încălzeşte apa fără rost şi că prăpădeşte lemnele fără să fie nevoie, ea ar fi clătinat neîncrezătoare din cap.
Honorina ajunsese să nici nu mai aibă nevoie să pună mâna pe ceaun sau să îl vadă. Cum nu îi mai auzea cântecul, deşerta în ceaun o găleată cu apă fără să se mai uite, încredinţată că nu poate să dea greş.
În ziua aceea, însă, a fost prima oară că Honorina a dat greş. A vărsat apa peste foc, ridicând o trâmbă de apă şi cenuşă. Bâjbâind cu mâinile pe vatră, nu-i venea să creadă că nu mai era ceaunul care şuierase acolo până mai adineauri. Probabil îl luase cineva când se dusese să arunce gunoiul, dar cine ?...
Doamna Lepic apăru în uşă şi îi spuse liniştită, dar cu ton aspru, că se va face murdărie de la apa scursă din vatră. Honorina avu reproşuri că i s-a luat ceaunul din vatră fără să i se spună, dar stăpâna replică întrebând dacă vreunul de-al casei trebuia să-i ceară voie pentru ca să ia ceaunul, care era al tuturor.
Honorina îl întrebă şi pe Morcoveata dacă nu ştia pe unde e ceaunul, dar doamna Lepic spuse iute că nu are de unde să ştie el, un copil fără minte. Apoi adăugă, amintindu-i Honorinei propriile vorbe, că în ziua în care va baga de seama că nu mai e în stare să pună ceaunul cu apă pe foc va pleca singură, fără să-i spună nimeni. Şi îi ceru să vadă ce are de făcut...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Vizitele voastre mă bucură, părerile voastre mă interesează. Vă mulțumesc !