schiță de ION LUCA CARAGIALE
Domnișoara Mari Popescu, prietenă cu naratorul, îi scrise acestuia o scrisoare. Știindu-l prieten cu profesorul Costică Ionescu, îl ruga să obțină de la acesta nota 7 la limba latină pentru elevul Mitică Georgescu. Acesta era o rudă de-a ei și era în pericol să rămână repetent. Așa începu lanțul slăbiciunilor.
Naratorul se duse repede la profesorul de latină și îl luă pe departe. Îi spuse că știe că poate conta pe amiciția lui, că e o chestiune care îl interesează mult.
Profesorul îi tăie vorba și îi spuse că a înțeles că a venit să îl roage pentru vreun neisprăvit de elev. Naratorul răspunse că nu e loază, e un băiat cumsecade, de familie bună.
Gata să cedeze, profesorul întrebă ce notă îi trebuie elevului și cum îl cheamă. Naratorul dădu să se uite în scrisoare, dar nu o găsi în buzunare. Fugi acasă, nu o găsi nici acasă. Se duse la domnișoara Popescu. Aceasta nu știa cum îl cheamă, căci de fapt o rugase madam Preotescu, care știa că e prietenă cu el și că el, la rândul lui e prieten cu profesorul de latină.
Se duse la madam Preotescu, dar pe aceasta o rugase de fapt Diaconeasca, știind cât ține la ea domnișoara Mari Popescu. Vorbi cu Diaconeasca, apoi cu Iconomeasca, apoi cu Piscupeasca. Tânărul era nepotul ei, fiul surorii ei, madam Dăscălescu.
Se întoarse la profesorul Ionescu și îi aminti ce îl rugase. Îi spuse numele elevului, dar elevul nu era la clasele lui, ci ale lui Georgescu. Noroc că nici Georgescu nu putea să-i refuze nimic lui Ionescu. Luară iute o birjă și se duseră tocmai la momentul potrivit. Peste un sfert de oră s-ar fi dus la școală și ar fi trecut notele în foaia matricolă. Acum, în loc de 3, Mitică Dăscălescu avea 7, fiindcă ținea la el mamița lui, Dăscăleasca, la care ținea Piscupeasca, la care ținea Sachelăreasca și așa mai departe, cu adevărat lanțul slăbiciunilor.
Naratorul se duse repede la profesorul de latină și îl luă pe departe. Îi spuse că știe că poate conta pe amiciția lui, că e o chestiune care îl interesează mult.
Profesorul îi tăie vorba și îi spuse că a înțeles că a venit să îl roage pentru vreun neisprăvit de elev. Naratorul răspunse că nu e loază, e un băiat cumsecade, de familie bună.
Gata să cedeze, profesorul întrebă ce notă îi trebuie elevului și cum îl cheamă. Naratorul dădu să se uite în scrisoare, dar nu o găsi în buzunare. Fugi acasă, nu o găsi nici acasă. Se duse la domnișoara Popescu. Aceasta nu știa cum îl cheamă, căci de fapt o rugase madam Preotescu, care știa că e prietenă cu el și că el, la rândul lui e prieten cu profesorul de latină.
Se duse la madam Preotescu, dar pe aceasta o rugase de fapt Diaconeasca, știind cât ține la ea domnișoara Mari Popescu. Vorbi cu Diaconeasca, apoi cu Iconomeasca, apoi cu Piscupeasca. Tânărul era nepotul ei, fiul surorii ei, madam Dăscălescu.
Se întoarse la profesorul Ionescu și îi aminti ce îl rugase. Îi spuse numele elevului, dar elevul nu era la clasele lui, ci ale lui Georgescu. Noroc că nici Georgescu nu putea să-i refuze nimic lui Ionescu. Luară iute o birjă și se duseră tocmai la momentul potrivit. Peste un sfert de oră s-ar fi dus la școală și ar fi trecut notele în foaia matricolă. Acum, în loc de 3, Mitică Dăscălescu avea 7, fiindcă ținea la el mamița lui, Dăscăleasca, la care ținea Piscupeasca, la care ținea Sachelăreasca și așa mai departe, cu adevărat lanțul slăbiciunilor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Vizitele voastre mă bucură, părerile voastre mă interesează. Vă mulțumesc !