de CEZAR PETRESCU
Capitolul XIII. Fram se leapădă singur de micul lui prieten
Fram ursul polar și micul său prieten, ursuletul Sgăibărici, dau de ursul care o ucisese pe mama ursoaică. Fram, mult mai puternic, îl doboară și îl izbește cu botul de gheață și de stânci, sfărâmându-i toți dinții. Vede privirea mirată a ursulețului, care nu înțelegea de ce nu plătise moartea mamei cu moartea ucigașului.
Lui Fram îi trece acum prin cap că, poate îi dăduse ucigașului o pedeapsă mult mai crudă decât moartea pe loc, fiindcă urma să moară de foame. Înțelege că el făcuse dreptate după judecata oamenilor, alta decât legea aspră a animalelor. Înțelege că este și va rămâne un venetic în această lume.
Mirosul ascuțit al puiului îi conduce la peștera ursului ucigaș. Găsesc provizii de hrană din belșug, așa că se închid în peșteră ca să petreacă aici noaptea polară.
La revenirea zilei polare, când cei doi ies din peșteră, întâlnesc ursul ucigaș, slab, jigărit, aproape mort de foame. Ursulețul se și repede să-i plătească datoria, dar Fram îl îndepărtează și acționează tot după judecata omenească. Îl învață pe ucigaș să se așeze pe bucățile de hrană ca să le dezghețe și să le înmoaie, apoi să le mestece încet și să înghită.
Părăsesc peștera, lăsându-l pe netrebnic acolo, cu proviziile de mâncare. Ursulețul este însă nemulțumit și dispare dintr-o dată. Fram își dă seama unde era. Se întoarce la peșteră și îl găsește pe Sgăibărici lingându-se mulțumit pe bot, alături de trupul fără suflare, mușcat la gât, al ursului ucigaș. Îi plătise moarte pentru moarte. Fram își dă seama că aceasta era legea sălbăticiei, îl ia pe cel mic și pleacă mai departe.
În drumul lor, ursulețul privea mirat de fiecare dată când Fram făcea rost de hrană fără să ucidă, doar cu tumbele și salturile mortale care îi speriau pe ceilalți și îi făceau să fugă abandonându-și prada. Crescuse, devenise sprinten și puternic, așa că într-o zi își vânează prima lui pradă, un pui de focă. Fram simte că, de acum, începe să se îndepărteze de micul lui tovarăș.
Despărțirea definitivă are loc când îl surprinde pe Sgăibărici încercând pe ascuns să facă figurile pe care le văzuse la Fram. Socotind că e destul o paiață singuratică prin locurile acelea, că ursulețul trebuie să trăiască după legile vieții de pe acele meleaguri, Fram sare pe un sloi plutitor și îl lasă pe Sgăibărici singur pe țărm.
Lui Fram îi trece acum prin cap că, poate îi dăduse ucigașului o pedeapsă mult mai crudă decât moartea pe loc, fiindcă urma să moară de foame. Înțelege că el făcuse dreptate după judecata oamenilor, alta decât legea aspră a animalelor. Înțelege că este și va rămâne un venetic în această lume.
Mirosul ascuțit al puiului îi conduce la peștera ursului ucigaș. Găsesc provizii de hrană din belșug, așa că se închid în peșteră ca să petreacă aici noaptea polară.
La revenirea zilei polare, când cei doi ies din peșteră, întâlnesc ursul ucigaș, slab, jigărit, aproape mort de foame. Ursulețul se și repede să-i plătească datoria, dar Fram îl îndepărtează și acționează tot după judecata omenească. Îl învață pe ucigaș să se așeze pe bucățile de hrană ca să le dezghețe și să le înmoaie, apoi să le mestece încet și să înghită.
Părăsesc peștera, lăsându-l pe netrebnic acolo, cu proviziile de mâncare. Ursulețul este însă nemulțumit și dispare dintr-o dată. Fram își dă seama unde era. Se întoarce la peșteră și îl găsește pe Sgăibărici lingându-se mulțumit pe bot, alături de trupul fără suflare, mușcat la gât, al ursului ucigaș. Îi plătise moarte pentru moarte. Fram își dă seama că aceasta era legea sălbăticiei, îl ia pe cel mic și pleacă mai departe.
În drumul lor, ursulețul privea mirat de fiecare dată când Fram făcea rost de hrană fără să ucidă, doar cu tumbele și salturile mortale care îi speriau pe ceilalți și îi făceau să fugă abandonându-și prada. Crescuse, devenise sprinten și puternic, așa că într-o zi își vânează prima lui pradă, un pui de focă. Fram simte că, de acum, începe să se îndepărteze de micul lui tovarăș.
Despărțirea definitivă are loc când îl surprinde pe Sgăibărici încercând pe ascuns să facă figurile pe care le văzuse la Fram. Socotind că e destul o paiață singuratică prin locurile acelea, că ursulețul trebuie să trăiască după legile vieții de pe acele meleaguri, Fram sare pe un sloi plutitor și îl lasă pe Sgăibărici singur pe țărm.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Vizitele voastre mă bucură, părerile voastre mă interesează. Vă mulțumesc !