roman de JULES VERNE
Capitolul XXIII
Băieții nu știau dacă bandiții lui Walston mai sunt încă pe insulă. Se temeau să nu afle că acolo trăiesc numai copii și există fel de fel de lucruri care le-ar trebui și lor. Hotărâră deci să nu se mai îndepărteze de Grota Francezului și să nu mai tragă nici un foc de armă. Provizii aveau destule, în capcane se prindea vânat de tot felul, iar păsările din ogradă se înmulțiseră peste măsură. Lemne puteau să-și aducă pe furiș, de pe malul râului.
Totuși, copiilor le era dor de viața de dinainte și se gândeau mereu cum să facă să afle dacă bandiții mai sunt sau nu pe insulă. Kate propuse să se ducă ea să vadă dacă șalupa mai este pe plaja pe care eșuase. Dacă va fi prinsă, măcar va comunica cu Evans, îi va spune despre băieți și poate ar fugi împreună. Cârmaciul ar fi putut să le fie de mare folos.
Băieții nu acceptară așa ceva, era prea riscant. Lui Briant îi veni ideea să urce în aer cu zmeul, noaptea, ca să vadă de sus dacă bandiții nu și-au făcut vreun foc de tabără pe undeva.
Totuși, copiilor le era dor de viața de dinainte și se gândeau mereu cum să facă să afle dacă bandiții mai sunt sau nu pe insulă. Kate propuse să se ducă ea să vadă dacă șalupa mai este pe plaja pe care eșuase. Dacă va fi prinsă, măcar va comunica cu Evans, îi va spune despre băieți și poate ar fugi împreună. Cârmaciul ar fi putut să le fie de mare folos.
Băieții nu acceptară așa ceva, era prea riscant. Lui Briant îi veni ideea să urce în aer cu zmeul, noaptea, ca să vadă de sus dacă bandiții nu și-au făcut vreun foc de tabără pe undeva.
Capitolul XXIV
A doua zi, Briant și Baxter trecură la treabă. Măriră, întăriră și echilibrară zmeul, în așa fel încât să poată să țină greutatea unui băiat. Îi prinseră o nacelă, un coș adânc de nuiele. Făcură și un sistem de comunicare, prin care cel din nacelă să-i anunțe pe băieți când să tragă zmeul jos, înfășurând sfoara. Pe o a doua sfoară, aveau să tragă un glonte găurit, iar când cel din nacelă ar fi vrut să-i anunțe să coboare zmeul, ar fi trebuit doar să dea drumul glontelui în jos pe sfoară.
După câteva zile de muncă la zmeu, totul fu gata. În noaptea aceea, băieții înălțară zmeul de probă. Cum aerul era foarte liniștit, nu bătea vântul deloc, ci adia numai o briză ușoară, zmeul fu ridicat și coborât cu mare ușurință și repeziciune. Atunci, Briant spuse să nu mai aștepte, căci nu se știa dacă în noaptea următoare vor mai fi condiții atât de bune.
Toți băieții voiră să urce în nacelă. Jacques, însă, spuse că e de datoria lui, că el trebuie să facă asta. Întrebat de ce ar fi datoria lui mai mult decât a altuia, Jacques mărturisi tuturor, în sfârșit, ceea ce îi mărturisise lui Briant și auzise și Moko, dar nu spusese nimănui. El dezlegase, în joacă, funia iahtului, în noaptea când acesta ieșise în larg numai cu copii la bord.
Acum înțeleseră toți de ce Jacques făcea cele mai grele și mai primejdioase treburi în colonie și îl iertară. Briant sări el în nacelă, spunând că ori el, ori fratele lui, e același lucru. Înălțară zmeul și, când ajunse la maximum de înălțime, Briant privi de jur-împrejur cu luneta. Zări o lumină la foarte mare depărtare, dincolo de insulă, unde zărise el mai demult o pată albă, când urcase pe dealul de la capătul falezei. Din păcate, zări și lumina unui foc de tabără, nu departe de ei, aproape de litoral. Era tabăra lui Walston.
Briant dădu semnalul de coborâre, chiar la timp, căci vântul se întețise foarte rău. Când ajunse chiar deasupra apelor lacului, lângă țărm, vântul rupse funia și luă zmeul. Briant sări din nacelă în apă și ajunse înot la mal, apoi merse la ceilalți să le spună vestea.
După câteva zile de muncă la zmeu, totul fu gata. În noaptea aceea, băieții înălțară zmeul de probă. Cum aerul era foarte liniștit, nu bătea vântul deloc, ci adia numai o briză ușoară, zmeul fu ridicat și coborât cu mare ușurință și repeziciune. Atunci, Briant spuse să nu mai aștepte, căci nu se știa dacă în noaptea următoare vor mai fi condiții atât de bune.
Toți băieții voiră să urce în nacelă. Jacques, însă, spuse că e de datoria lui, că el trebuie să facă asta. Întrebat de ce ar fi datoria lui mai mult decât a altuia, Jacques mărturisi tuturor, în sfârșit, ceea ce îi mărturisise lui Briant și auzise și Moko, dar nu spusese nimănui. El dezlegase, în joacă, funia iahtului, în noaptea când acesta ieșise în larg numai cu copii la bord.
Acum înțeleseră toți de ce Jacques făcea cele mai grele și mai primejdioase treburi în colonie și îl iertară. Briant sări el în nacelă, spunând că ori el, ori fratele lui, e același lucru. Înălțară zmeul și, când ajunse la maximum de înălțime, Briant privi de jur-împrejur cu luneta. Zări o lumină la foarte mare depărtare, dincolo de insulă, unde zărise el mai demult o pată albă, când urcase pe dealul de la capătul falezei. Din păcate, zări și lumina unui foc de tabără, nu departe de ei, aproape de litoral. Era tabăra lui Walston.
Briant dădu semnalul de coborâre, chiar la timp, căci vântul se întețise foarte rău. Când ajunse chiar deasupra apelor lacului, lângă țărm, vântul rupse funia și luă zmeul. Briant sări din nacelă în apă și ajunse înot la mal, apoi merse la ceilalți să le spună vestea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Vizitele voastre mă bucură, părerile voastre mă interesează. Vă mulțumesc !