Citate favorite (186) ”Drumul spre casă” și alte povestiri din clasicii ruși

 

Copilăria este unica perioadă din viață în care se modelează caracterul omului. În copilăria mică, poveștile și povestirile sunt instrumentul principal de educație. În vremuri mai îndepărtate, Făt-Frumos trecea prin felurite încercări imaginare, ajutat de vietăți fermecate. Totul se încheia cu bine, finalul era nunta cu aleasa inimii, spre marea bucurie a supușilor. 

În basme mai recente, personaje ca Mary Poppins, Peter Pan, Harry Potter, înlătură greutățile cu ajutorul magiei.

Istorii de felul acesta nu clădesc caractere. Copiii nu cunosc problemele adevărate ale vieții și cum se rezolvă ele, dacă se rezolvă. Povestirile din volumul ”Drumul spre casă” înfățișează chiar aceste greutăți, situații fără ieșire, unele dureroase, ale căror eroi sunt copii. Autorii lor sunt scriitori clasici ruși din secolul XIX sau de la sfârșitul secolului XIX – începutul secolului XX: Dostoievski, Cehov, Leonid Andreev, Aleksandr Kuprin și alții.

Deși neputincioase, personajele-copii luptă plini de curaj cu soarta ingrată, arareori izbutind să iasă învingători.

În ”Drumul spre casă”, Siomka, un băiat de 11 ani, rămăsese de izbeliște în Siberia după moartea părinților săi care fuseseră strămutați acolo din Rusia. El pornește către satul natal pe jos, de unul singur, fără a ști unde se află satul și nici că se află la mii de kilometri depărtare.

”Pesemne că tot ce poate fi plăsmuit pentru om, Siberia nemărginită a văzut și a suportat, și nu mai poate fi surprinsă cu nimic, cu niciun fel de noutate. Au străbătut prin ea mii de verste arestații înlănțuiți, zornăind din lanțurile grele, au sfredelit și au săpat în minele întunecate din străfundurile ei, s-au istovit în temnițe. Pe drumurile sale au gonit troicile sprintene, sunând vesel din clopoței, iar prin taiga au hoinărit ocnașii fugari, luptându-se cu fiarele sălbatice, uneori prefăcând în scrum satele, alteori cerând de pomană. Mulțimi de oameni strămutați s-au perindat din Rusia, formând un șir aproape neîntrerupt, înnoptând sub căruțe, încălzindu-se lângă ruguri, iar în întâmpinarea lor au venit alte mulțimi de exilați, cerșind, flămânzi și bolnavi, și mulți dintre ei au murit pe drum. Nimic nu este nou pentru nimeni. Prea multă durere a văzut Siberia ca să mai fie surprinsă de ceva.”

”Siomka se așeză pe nisip și abia atunci observă că a obosit și că nu mai poate merge. Dar unde să mergi, când în fața ta e numai apă? Mai întâi privi apa aceasta, urmărind cum se năpustește undeva înainte și se sparge de mal, apoi privi cerul, orizontul care se întuneca în depărtare, peste râu, privi pădurea, poienile, și ceva trist, tulbure, se așeză ca o piatră pe sufletul lui de copil. Să fi fost oare o simplă frică, sau conștiința că este cu totul orfan, sau părerea de rău, sau, poate, gândul la satul natal, dar lui Siomka îi veni să plângă. Voia să mănânce și să se încălzească, voia să-i vadă lângă el pe tatăl său și pe mama sa și, mușcându-și degetul, stătea nemișcat lângă râu, țintuindu-și privirea undeva în depărtare, însă nu vedea nimic înaintea lui.”

Citatele au fost preluate din volumul Drumul spre casă și alte povestiri din clasicii ruși, de la Editura Contra Mundum, 2024.

Postarea face parte din ”Citate favorite” de la Suzana.